Ada D’Albon, actriţă: „Am suferit în viaţă pentru că am fost nepoata lui Sadoveanu“ INTERVIU
0
Actriţa Ada d’Albon îşi aminteşte de copilăria petrecută alături de unchiul ei, Mihail Sadoveanu, şi explică relaţiile pe care scriitorul le avea cu regimul comunist, dar şi în ce fel a fost afectată familia sa, după dispariţia lui.
În 1981, actriţa Ada d’Albon (76 de ani) părăsea România pentru Franţa, alături de soţul ei, regizorul Laurenţiu Azimioară. Erau presaţi de autorităţile comuniste să-şi caute mijloacele de trai pe scenele teatrelor occidentale, după ce familia ei nu mai era nici în graţiile comuniştilor, nici ale opozanţilor lor. Aşa că nepoata lui Mihail Sadoveanu şi-a început o nouă viaţă artistică în Franţa. Ajunsă la senectute, actriţa spune că în toţi aceşti ani i-a fost permanent dor de România. Însă când a ajuns aici, după Revoluţie, ţara i-a lăsat un gust amar: a găsit un popor bulversat, fără nicio direcţie clară. Vorbeşte cu melancolie însă de România pe care o iubeşte şi o cunoaşte, când universul ei era chiar casa părintească, în care îşi făceau adesea apariţia personaje minunate, precum Corneliu Baba şi Maria Tănase, în care Sadoveanu spunea poveşti şi în care a învăţat ce înseamnă respectul şi dragostea pentru oameni. A şi scris despre acest univers demult pierdut în volumul „Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil“, publicat la Curtea Veche.
„Weekend Adevărul“: Doamnă d’Albon, aţi copilărit în casa scriitorului Mihail Sadoveanu. Cum era atmofera pe strada Pitar Moş, numărul 20?
Ada d’Albon: Înainte, aş vrea să menţionez că eu nu sunt nepoată pe linie directă a lui Sadoveanu. Când s-a căsătorit a doua oară, s-a căsătorit cu sora mamei mele. Nu ne vedeam neapărat foarte des, pentru că era foarte mare casa, iar el avea apartamentul lui, noi – pe al nostru. În schimb, negreşit, ne întâlneam la masă. El a avut 11 copii şi mai toţi veneau la masă de cel puţin două ori pe săptămână. Toţi cei din jurul lui aveau un mare respect pentru el, iar acest respect mi s-a transmis şi mie. Tot din familie mi s-a transmis şi o mare dragoste pentru Sadoveanu. El m-a iubit foarte tare – şi eu la fel pe el. Îmi amintesc că ne citea tuturor până seara, târziu. Mă fascina felul în care citea. Era impresionant, pentru că ştia cum să puncteze şi avea tăceri în momentele potrivite.
Cadou de la Maria Tănase
Foto: Sadoveanu şi cea de-a doua lui soţie, Valeria (Tanti Lica) şi fratele acesteia, C. Mitru
Prin casa dumneavoastră au trecut oameni-reper ai culturii româneşti, de la Corneliu Baba până la Maria Tănase.
Corneliu Baba venea zilnic la noi, i-a făcut portretul lui Sadoveanu în casa de pe strada Pitar Moş. Şi doamna Sturdza-Bulandra venea des pe la noi, îl vizita pe Sadoveanu şi la Bucureşti, şi la Neamţ. Cât despre Maria Tănase, îi era atât de recunoscătoare lui Sadoveanu – pentru că ea a devenit cunoscută graţie lui. El a scos-o din cârciumă şi a premiat-o. Ţin minte că, la un moment dat, i-a adus lui
Sadoveanu o căprioară, pe care el a numit-o Kira Kiralina. Iar altă dată, când a venit din America, a adus cu ea un aparat de fotografiat Polaroid – şi mi l-a făcut cadou. Asta se întâmpla când aveam vreo 12 ani. Atât de impresionată am fost, ştiu că i-am lăsat geloşi pe toţi copiii de la şcoală, că-i fotografiam pe loc! (Râde.)
Pare că Sadoveanu era prietenul tuturor.
În niciun caz, dar avea oameni de mare calitate în jur. Calitatea atrage calitate. Nu avea cum să fie prietenul tuturor pentru că adesea era foarte tăcut, hâtru, mucalit.
O scenă în oglindă
Spuneaţi că aţi fost fermecată de talentul lui de povestitor. Ce putea să perturbe atenţia de la lecturile sale?
Îmi aduc aminte de singura dată când noi, copiii, nu am reuşit să fim atenţi la una dintre lecturile lui. Când aveam 6 ani, la revelionul din 1952, am avut voie, pentru prima dată, să stau cu toată lumea până târziu. În seara aceea, eu împreună cu un văr de-ai mei şi cu tata, am dat un mic spectacol, în care eu eram Anul Nou, care era adus într-o ladă. Apoi ei s-au luptat ca să vadă cine ia Anul Nou. După ce a plecat lumea, îmi aduc aminte că nu mai puteam ieşi din lada în care mă aşezaseră. Sadoveanu s-a agitat puţin. Striga: „Scoateţi copila din ladă, că se sufocă!“. (Râde.) După aceea, am rămas în salon, care era în formă de L. Într-o parte a lui, care era cufundată în întuneric, era un perete numai din geam care dădea într-o grădiniţă mică, peste drum de ea fiind blocurile de pe strada paralelă. În fine, Sadoveanu a început să ne citească ceva, iar noi ascultam toţi fascinaţi. Dar în acea parte întunecată a salonului se afla şi o oglindă mare pe perete.
Foto: Mica Ada alături de mamă şi Sadoveanu, şi pictoriţele Adina Moscu şi Nelly Stiubei (1950-1951), î
n drumul spre Puturosu de la Vovidenia
La un moment dat, în ea s-a reflectat o imagine de la geamul unui apartament. Era o imagine un pic şocantă pentru noi, copiii: în sufrageria unuia dintre apartamentele de pe strada paralelă, o doamnă stătea la masă, în déshabillé (n.r. –neglijeu) complet, cu portjartier şi sutien negre. Femeia mânca singură la masă când a apărut şi o bonă cu bonetă albă care apoi a dispărut pentru că, probabil, a sunat cineva la uşă. Apoi, în sufragerie, a apărut un domn. Sadoveanu a ridicat ochii din carte, că şi-a dat seama că noi nu-l mai ascultam. Ne uitam cu toţii la oglindă – se vedea ca la cinematograf. Tata s-a dus imediat, a aprins lumina şi a tras perdelele, ca să nu mai vedem. Atunci Sadoveanu a zis ceva, iar eu am reţinut mesajul pentru că eram deja îndrăgostită de teatru, ştiam că asta voi face în viaţă, orice-ar fi. Ne-a spus ceva de genul: „Măi, copii, uitaţi-vă bine. Nu că nu-mi place cinema-ul – o să inventeze cinema-ul tot ce vreţi şi ce nu vreţi – , dar ceea ce e grav e că riscă să distrugă teatrul. Şi nimic nu poate înlocui ceea ce există între scenă şi public“. Sadoveanu iubea teatrul enorm, cred că datorită lui am şi fost dusă atât de des să văd spectacole. Nu exista săptămână în care să nu merg la teatru.
Sadoveanu stătea demn în terasă şi oamenii se perindau prin preajma lui. Eu stăteam jos, printre ei, ca să nu-i las să urce la Sadoveanu. Comentariile lor erau oribile.
Acum, dată fiind situaţia creată de pandemie, cum supliniţi nevoia de implicare în teatru?
De o săptămână pregătesc un recital „Eminescu“ pentru o nouă lansare de carte, ca să vin la Bucureşti în primăvară. Deci eu lucrez acasă. Toată viaţa mea am studiat textele şi acasă, şi pe stradă, şi în teatru. În teatru pot să merg oricând, numai că e frig şi, pentru că e închis din pricina pandemiei, nu pot da drumul la căldură. Mai mult, eu am scris în pandemie cartea vieţii mele, „Fără titlu“. Am scris 17 ore pe zi şi două ore noaptea. Am scris neîncetat. Deci nu am simţit că nu am activitate în pandemie. Acum traduc această carte în franceză şi, când am răgaz, mai scriu pe Facebook câte o istorie. Am de gând să adun textele pe care le-am pus pe Facebook şi să le public la Editura Eikon. Mi-am petrecut şi îmi petrec timpul bogat în această pandemie.
„O vulgaritate pe care n-am putut s-o uit“
Foto: Părinţii Adei D'Albon, Ioan şi Rodica, la taifas cu Sadoveanu
Spuneaţi că Sadoveanu a avut un rol important în intrarea dumneavoastră în lumea teatrului. Au existat însă şi momente în care aţi simţit această legătură de rudenie ca pe un handicap?
Eram înconjurată de o lume care îmi transmitea tot felul de lucruri. Am avut o familie absolut excepţională, de o armonie unică. Nu am auzit pe nimeni ridicând glasul. Sigur că discuţii pasionate existau, dar se dezbăteau cărţi, spectacole, idei filosofice. Pe de altă parte, eu am suferit foarte mult pentru că am fost nepoata lui Sadoveanu, atât la liceu, cât şi la facultate – dar şi mai târziu în viaţă.
În ce fel aţi suferit?
Am explicat, pe larg, în „Ultima vară în Bretania“. E dificil să spun pe scurt, pentru că trebuie povestit în amănunt cum s-au petrecut lucrurile şi care erau relaţiile cu oamenii. Nu a aruncat nimeni cu pietre în mine, dar nu am putut să public, de pildă. Mi se spunea: „Eşti nepoata lui Sadoveanu, ai ce mânca acasă, du-te şi vezi-ţi de treaba ta“. Dar să ştiţi că, totuşi, degeaba se spuneau despre Sadoveanu unele lucruri.
La ce lucruri vă referiţi?
Am tot auzit lucruri care m-au rănit foarte tare. De pildă, se zicea că era milionar. Nu e adevărat, era un om cu 11 copii pe care, într-adevăr, a putut să-i crească. Dar era departe de a fi foarte bogat. Îmi amintesc că, pe când aveam 14 ani, a făcut primul infarct. A rămas paralizat şi nu mai putea vorbi. Dar la minte era treaz, înţelegea tot, aşa că era de o tristeţe teribilă – era conştient de starea în care se afla. Şi veneau grupuri de oameni la Mănăstirea Neamţ – ca la urs – să îl vadă pe Sadoveanu. Mie tare nu mi-a plăcut un asemenea lucru. Sadoveanu stătea demn în terasă şi oamenii se perindau prin preajma lui. Eu stăteam jos, printre ei, ca să nu-i las să urce la Sadoveanu. Comentariile lor erau oribile. Ziceau lucruri de tipul: „Dacă are o aşa casă, sigur că scrie bine. Şi eu dacă aş avea o astfel de casă, aş scrie la fel“. Era o vulgaritate pe care nu am putut să o uit şi care m-a jignit foarte tare.
Foto: Actriţa, cu unchiul Mihail Sadoveanu, pe 5 noiembrie 1960, de ziua de naştere a scriitorului, cu un an înainte de moarte
Dar casa de la Mănăstirea Neamţ o primise în dar.
Da, i-o dăduse Patriarhia pe viaţă, pentru că Sadoveanu a salvat Mănăstirea Neamţului de la distrugerea de către Gheorghiu-Dej.
„Sadoveanu a crezut într-o schimbare“
Scrieţi în cartea dumneavoastră că Sadoveanu şi Dej conversau la telefon, scriitorul cerându-i adesea liderului comunist să-i ajute pe diverşi oameni. Aveau efect aceste solicitări?
Gheorghe Gheorghiu-Dej venea la noi în casă mereu. Venea des şi Lica Gheorghiu (n.r. – fiica cea mare a liderului comunist). Da, aveau efect. De exemplu, în ’54, când a murit Ionel Teodoreanu, Sadoveanu i-a făcut pensie specială de văduvă Ştefanei Teodoreanu.
Ce alţi oameni a mai ajutat, vă mai aduceţi aminte?
Aveam 10-12 ani. Credeţi că eram mereu de faţă? Mai ştiu din discuţiile celorlalţi – că cineva avea nevoie de bani, că altcineva era în puşcărie. Dar alte detalii nu mai ştiu.
Copil fiind, eu nu ştiam ce se întâmpla în zona politică. Şi cred că nici Sadoveanu nu ştia prea bine. A fost preşedintele Marii Adunări Naţionale pentru şapte luni şi pentru asta, când era deja bătrân şi bolnav, l-au porcăit pe viaţă.
Sadoveanu a fost în relaţii bune cu comuniştii. Părinţii dumneavoastră păreau să fie anticomunişti. Nu aveau discuţii în contradictoriu pe această temă?
Dintr-un anumit punct de vedere, comunismul a fost o epocă foarte frumoasă. De ce credeţi că unii oameni au crezut într-un ideal în care omul să nu fie umilit, în care fiecare să aibă de lucru, în care să nu eixste diferenţe mari de clasă socială? Eu trăiesc acum în Occident şi aici sunt oameni care îşi permit să cumpere pisicină şi diamante pentru câini şi oameni care nu au ce mânca. Aşa ceva n-ar trebui să existe. În epoca aceea, Sadoveanu a crezut într-o schimbare. Părinţii mei nu erau anticomunişti, erau antivulgaritate, antiprostie, anticultură. Asta e altceva. Lumea a avut întotdeauna un ideal politic, un ideal social – lucrurile trebuie înţelese aşa cum au fost trăite.
Deci spuneţi că Sadoveanu credea realmente în idealul socialist.
Da, e o lipsă de înţelegere şi o bădărănie. Aţi făcut o revoluţie în ţara asta, în ’89, s-au omorât oameni între ei, l-au omorât pe Ceauşescu – o porcărie teribilă –, iar apoi, cei care au fost în jurul lui şi l-au învăţat să facă ce-a făcut – că era un om incult, cu patru clase primare –, s-au îmbogăţit imediat. Este ceva atât de urât! Şi aceşti oameni îl judecă pe Sadoveanu? Dar nu le e ruşine?, când vorbim de un om de o cultură şi de o generozitate sufletească incredibile.
Istoria a înregistrat că a semnat pentru condamnarea la moarte a unor ţărani.
S-au spus foarte multe minciuni, dar să ştiţi că s-au descoperit acum acte false, acte cu semnătura falsă a lui Sadoveanu pentru aşa-zisele crime pe care le-ar fi făcut. Eu nu pot să vă spun mai multe, pentru că nu cunosc amănunte, dar am înţeles că s-au descoperit acte falsificate în numele lui. Copil fiind, eu nu ştiam ce se întâmpla în zona politică. Şi cred că nici Sadoveanu nu ştia prea bine. A fost preşedintele Marii Adunări Naţionale pentru şapte luni şi pentru asta, când era deja bătrân şi bolnav, l-au porcăit pe viaţă. El a crezut într-o schimbare – toată opera lui vorbeşte de amărâţii sorţii, de oamenii obididiţi şi asupriţi.
„Casa mea e sub Casa Poporului“
Foto: Cu soţul, Laurenţiu Azimioară, pe malul lacului de la Vovidenia, august 1965
După ce Mihail Sadoveanu a murit, dumneavoastră şi părinţilor dumneavoastră v-a fost şi mai dificil?
Da, din două motive. Pe de o parte, pentru că ne numeam d’Albon, iar pe de altă parte, pentru că locuiam acasă la Sadoveanu. Cei care erau contra lui Sadoveanu erau nobilii care îl detestau pe tata că locuia în casa lui. Iar comuniştii detestau că ne numeam d’Albon. Deci am fost lovită zdravăn din ambele părţi.
Cum s-a manifestat acest dispreţ?
La început era mai mult o privire urâtă. Ulterior însă au început tot felul de ameninţări ca să plec. E adevărat, părinţii mei au fugit, la nici o lună după cutremur. Au avut o viză şi au plecat fără absolut nimic în Franţa. I-am sărutat, au intrat în maşină, iar mama a scos capul pe geam şi a zis: „Noi nu ne mai întoarcem“. Au plecat şi nu au mai revenit, ceea ce era un blam în plus pentru noi – pentru mine şi pentru soţul meu, Laurenţiu (n.r. – regizorul Laurenţiu Azimioară).
Foto: Părinţii actriţei nu s-au mai uitat înapoi
Ce s-a întâmplat apoi?
Am fost chemată undeva pe lângă Piaţa Revoluţiei, la un birou de pe strada Oneşti. Îmi spuneau că trebuie să vină neapărat părinţii în ţară. Când am rămas însărcinată, mi-au dat viză ca să mă duc să-i aduc – şi ei n-au vrut să vină. După aceea, ni se tot spunea că ar fi bine să plecăm. Ne-au spus-o şi prieteni apropiaţi, căci oamenii ne preţuiau, pe mine şi pe soţul meu. Octavian Cotescu, pe atunci rector la Institutul de Teatru, ne chema să ne avertizeze: „Dacă mai rămâneţi, să ştiţi că Laurenţiu nu mai e conferenţiar, iar tu, Ada, nu mai ai nicio şansă să urci pe scenă aici, în ţară“. Trei ani mi-au trebuit să mă hotărăsc să plec. Până la urmă, ce puteam să fac?
În ce condiţii s-a petrecut plecarea?
Am plecat pentru că am fost obligată. Am plecat cu viză, cu aprobare din partea autorităţilor. Nu că m-au lăsat să plec, m-au împins să plec.
A trăi pentru a face teatru
Nici în Franţa nu v-a fost prea uşor.
Nici azi nu-mi este. Am suferit enorm, pentru că mi-a lipsit România înfiorător de tare. Eram legată de ea poate mai mult decât alţi români, pentru că atmosfera pe care am trăit-o eu acolo chiar era profund românească. Iubesc Franţa, dar aş iubi-o mai tare dacă aş avea bani să profit de ea . Toţi banii pe care i-am făcut din teatrul pe care l-am ridicat cu soţul meu – teatrul de l’Orme – i-am băgat la loc în el. Nu ştiu dacă rămâneau 100-200 de euro pe care să-i punem deoparte. Iar alt salariu nu mai aveam, eventual ce mai câştiga soţul meu din alte spectacole pe care le monta. E dificil, pentru că aici, ca să poţi să-ţi faci o adevărată publicitate, te costă zeci de mii de euro.
Se zice, însă, că acolo cultura e ţinută în braţe.
Trebuie să ai o şansă. Se întâmplă şi excepţii, dar nu e o regulă să reuşeşti. E o regulă să nu reuşeşti. Noi am început mai întâi cu o şcoală de teatru, unde aveam câte 18-20 de elevi care, la finalul cursului, ajungeau să aibă o coeziune extraordinară. Dar când vine vorba de sprijin stăruitor, una sunt elevii care s-au îndrăgostit de noi după un an-doi şi alta sunt clienţii soţului meu. El a făcut spectacole şi pentru miliardari. A cunoscut mulţi oameni bogaţi, dar realitatea e că nimeni nu te ajută. Cu cât sunt mai sus, cu atât li se pare că tu eşti de vină pentru că nu eşti bogat. Şi mai e un aspect, legat de lumea teatrului. Taxele în teatru sunt teribile. Pentru orice piesă trebuie să plăteşti autorul, traducătorul şi aşa mai departe. Ţin minte că, la început, căutam piese care au depăşit perioada de drepturi de autor. Pentru toate piesele pe care eu le-am jucat la Teatrul de l’Orme, trebuia să plătesc o taxă.
O prietenie pe viaţă
Foto: De pe vremea în care scenele româneşti îi erau accesibile, în farsa englezească „Acul cumetrei Gurton“la Teatrul din Botoşani
Aţi păstrat o legătură mai strânsă cu cineva din România?
Cea mai bună prietenă a mea a fost Olga Tudorache, până aproape de moarte. Am cunoscut-o când aveam 20 de ani şi am rămas prietene pe viaţă. Olga a venit aici, în Franţa, la toate premierele spectacolelor mele şi stătea la mine vreo săptămână. O dată la doi ani, cel puţin, tot făceam un spectacol, deci în 40 de ani, vă daţi seama de câte ori m-a vizitat. Când venea la mine, îi dădeam patul meu, iar eu dormeam pe canapea. Dar de fapt, nici nu prea dormeam, stăteam amândouă pe canapea şi refăceam lumea.
Dacă tot aveaţi o situaţie atât de dificlă, după Revoluţie, v-aţi gândit vreo clipă să reveniţi în ţară?
Unde să mă întorc? Nici familie nu mai aveam, nici casă – casa mea e sub Casa Poporului. Toată lumea era plecată deja. De pildă, bunii mei veri, Zarifopolii, plecaseră în America, la Chicago. Alte rude se împrăştiaseră prin Italia şi Germania. În plus, în ciuda situaţiei, soţul meu a fost tot timpul fericit. A avut un caracter extraordinar. E drept că, din multe puncte de vedere, greul eu îl duceam (râde). Eu împrumutam bani, eu mă dădeam peste cap să-i dau înapoi, eu făceam curat în teatru, eu stăteam cu copilul. Între timp, el punea în scenă şi în sudul, şi în nordul Franţei.
Aţi fost în vizită la Bucureşti imediat după Revoluţie. Cum a fost?
Am revenit şi am plecat ca împuşcată. Când am venit, românii erau nebuni. Toţi credeau că pot să devină miliardari, asta era în capul lor. Nişte cunoştinţe de la Braşov numai despre asta vorbeau. Mi-aduc aminte de unul dintre ei, care îmi propunea: „Pot să fac nişte planşe din lemn. Nu poţi să mi le vinzi în Franţa?“ (râde). „Unde, dom’le, la Paris? Prima la dreapta, în stradă?“. Ori am întâlnit oameni căzuţi rău de tot, care nu mai aveau nicio speranţă, ori am întâlnit nebuni care se vedeau miliardari. În orice caz, atunci m-am întors foarte tristă din România. Dar după aceea, am mai venit în vizită de încă vreo trei ori şi a fost incredibil de frumos. Am jucat un spectacol pe scena Unteatru, special pentru România. Apoi am venit pentru lansări de carte. Am întâlnit numai oameni excepţionali. De exemplu, Maria Spalas, o femeie incredibilă, a avut grijă să umple sala de teatru, iar criticul Christian Crăciun m-a impresionat mult. O încântare au fost şi vechii prieteni, care m-au vizitat la hotel. Apropo, stau mereu la acelaşi hotel şi mă încântă cum mă primesc acei oameni, nişte persoane incredibile. M-am legat de oameni extraordinari în România.
Deţine Teatrul de l’Orme în Paris
Foto: cu ani în urmă, alături de fiul ei, Ionuţ
Numele: Ada d’Albon
Locul şi anul naşterii: 7 iunie 1944, Praga, Cehia
Starea civilă: căsătorită cu regizorul Laurenţiu Azimioară, cu care are un copil, pe Ionuţ
Studiile şi cariera:
- Primele sale roluri de teatru au fost în spectacolele: „Acul cumetrei Garton“ (farsă engleză), „Prometeu“, la Teatrul din Botoşani.
- A jucat şi în filmele: „Concert din muzică de Bach“, „Fraţii Jderi“, „Tănase Scatiu“ şi „Frunze care ard“.
- În 1981, a emigrat la Paris, unde a continuat să joace.
- În 2002, alături de soţul ei, a fondat Teatrul de l’Orme, singurul teatru înfiinţat de români la Paris.
- În 2017, a publicat autobiografia în limba franceză „Dernier été en Bretagne. Récit d’exil“, apărută în limba română la editura Curtea Veche.
Locuieşte în: Paris
Se încarcă comentariile...
