„Întâlnire extraordinară cu Angela Gheorghiu. O viaţă pentru artă”. Carte despre biografia artistei, lansată la Odeon

„Întâlnire extraordinară cu Angela Gheorghiu. O viaţă pentru artă”. Carte despre biografia artistei, lansată la Odeon

Coperta cărţii despre Angela Gheorghiu, traduse în România

După trei ani, cartea Angelei Gheorghiu a fost tradusă şi în limba română de Anca-Maria Pănoiu, la editura Curtea Veche şi va fi lansată pe 17 septembrie în cadrul unui eveniment la care va participa şi marea soprană. Costă 75 de RON şi este deja disponibilă în librării.

text de Alexandru Pătraşcu

Vineri, 17 septembrie, începând cu ora 19:00,  publicul bucureştean  este invitat în Sala Majestic, la o „Întâlnire extraordinară cu Angela Gheorghiu. O viaţă pentru artă.”- Lansare de carte şi sesiune de autografe. Amfitrion: Marina Constantinescu. Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile, fără a fi necesară o rezervare în prealabil, iar cartea este publicată de Editura Curtea Veche.

Recenzia de mai jos a fost scrisă pentru ediţia originală, în limba engleză, apărută în 2018.

Am avut o strângere de inimă când am aflat, la începutul acestui an, că Angela Gheorghiu va publica o carte de memorii. Speram ca acest moment de zenit să vină cât mai târziu. Sigur, cariera uneia dintre cele mai faimoase soprane românce nu s-a încheiat încă, dar memoriile înseamnă de multe ori un punct de final, un moment în care poţi privi în urmă, un bilanţ. Am profitat de câteva zile libere pentru a citi ediţia electronică a cărţii, în timp ce vizionam sau ascultam înregistrările. Lectura mi-a provocat emoţie şi decepţie în doze comparabile. Violetta ei de la Londra – răpitoare, cucerind lumea, Adina de la Lyon – o viespe seducătoare, Mimì de la Met şi Covent Garden, ultimele Traviate de la Scala, Tosca londoneză şi cele de la Viena, Adriana, Magda, Lìu, Micaëla… Revederea unora dintre spectacolele ei m-a emoţionat profund.

Toate drepturile sunt rezervate de Angela Gheorghiu, iar ediţia este numai în limba engleză – nici un anunţ nu s-a făcut pentru o eventuală traducere în limba română. Cartea este scrisă sub forma unui foarte lung interviu şi numele lui Jon Tolansky ar fi trebuit să fie o garanţie a seriozităţii. Un important documentarist britanic, ale cărui texte le-aţi întâlnit foarte probabil de-a lungul anilor (chiar fără să-i reţineţi numele) în cărticelele ce însoţesc multe CD-uri de operă de la EMI/Warner sau Decca, Tolansky nu e la prima întâlnire cu Angela Gheorghiu. În numărul pe luna Iulie 2011 al revistei britanice Opera, el publica un material de şapte pagini despre artistă, cu ocazia reluării spectacolelor cu Tosca de la Covent Garden, articolul intitulându-se… Vissi d’arte, titlul unei celebre arii din operă şi care se traduce (cu o mică adaptare) în limba engleză prin A Life for Art. Sau, Am trăit pentru artă, pe româneşte. Apoi, acelaşi Jon Tolansky este şi documentaristul setului de compact discuri Angela Gheorghiu – Autograph (am publicat o recenzie la vremea apariţiei lui), ultimul dintre cele opt discuri fiind un alt lung interviu. Pe copertă nu apare însă numele Soranei Savu, publicitară din România, responsabilă de tuşa glamour-vandabilă a acestui produs editorial (şi probabil chiar şi pentru o parte din interviu, căci lungul dialog are multe zone inegale), prin nenumăratele inserturi cu mărturiile persoanelor din viaţa artistei. Un procedeu considerat un mare rafinament în România, unde omagiul justifică orice derapaj de la modestie, cu atât mai mult cu cât ele sunt obţinute de la personalităţi mondiale. Am întâlnit acelaşi procedeu desprins din strategiile de marketing de produs (testimonials) şi în autobiografia Vioricăi Cortez, în dialog cu Marius Constantinescu, cu acelaşi efect plicticos, repetitiv şi lipsit de gust.

Pentru cei care au vârsta necesară ca să fi urmărit cariera Angelei Gheorghiu încă de la început, cartea nu aduce aproape nimic nou, iar articolul lui Tolansky din Opera Magazine e un rezumat destul de bun al acestor memorii, măcar pentru că înregistrează în el mai mult partea artistică, în defavoarea celei personale. Dar şi această latură personală o ştim cu toţii din alte multe interviuri pe care Angela Gheorghiu le-a acordat presei de toate felurile de-a lungul timpului. Pentru cei care erau copii pe vremea când soprana debuta la Covent Garden, cartea este o oglindă destul de fidelă a personalităţii ei aşa cum s-a reflectat de-a lungul timpului în media, cu bune şi cu rele.

Rezultatul tuturor procedeelor amintite seamănă cu un basm. Dar nu este o poveste de vis însăşi cariera artistică a Angelei Gheorghiu?

De pe movilele de pietriş de pe marginea drumului din Adjud, în vârful cărora cânta în copilărie, într-o ţară comunistă condusă de un fost cizmar, să ajungi să cânţi cu foarte mare succes la Covent Garden, Scala, Metropolitan sau Viena e un drum foarte lung, parcurs peste noapte, ca într-o poveste de vis devenită realitate. Cu atât mai mult cu cât saltul spre cariera internaţională s-a produs brusc, în condiţiile în care Angela Gheorghiu nu cântase practic nici o operă pe scenă (cu excepţia unei Boeme de absolvire, la Cluj).

Nici Maria Callas, sau, mai recent, Jonas Kaufmann nu au avut şansa ca după o singură audiţie, la terminarea studiilor, să li se ofere un contract la vreun teatru de operă major. Anii de galere au fost lungi şi frustranţi pentru toţi marii cântăreţi de operă, nu şi pentru Angela Gheorghiu. Ceea ce confirmă şi calitatea extraordinară a vocii ei, foarte distinctă, uşor de recunoscut de către oricine dintre o mie de alte voci de soprană. Apoi căsătoria cu un tenor celebru, chiar în culisele Metropolitan Opera, în pauza unui spectacol cu La bohème: ce poate fi mai romantic de-atât? Şi atunci, viaţa chiar devine o poveste cu zâne şi prinţese, în care Angela Gheorghiu s-a distribuit în ambele ipostaze, în memoriile ei.

Aproape jumătate din volum este ocupată de amintirile din copilărie, liceu şi studenţie ale sopranei, ajungând să plictisească la un moment dat, cu atât mai mult cu cât judecăţile de valoare pe care artista le face în privinţa societăţii comuniste sunt cam banale. Poate că pentru cititorii străini sunt interesante, chiar dacă uneori ar putea fi induşi în eroare de explicaţiile date. Cum ar fi aprecierea că ceferiştii formau o parte a clasei de mijloc, sau că familia de muzicieni Gheorghiu ar fi făcut parte din aristocraţie.

Cel mai interesant moment din carte este legat de debutul în La traviata la Covent Garden, în 1994.  Pur şi simplu amintirea acestui spectacol m-a făcut să privesc încă o dată DVD-ul înregistrat atunci, ce minune!

Era incredibil de frumoasă, strălucind de inocenţă şi virtuozitate vocală.

Sigur, au rămas exagerările perpetuate în toate prezentările ei: cum a plâns Solti audiind-o, cum BBC şi-a întrerupt programul ca să transmită spectacolul, cum totul a fost planificat în jurul ei, cea care urma să devină o divă. Totuşi, nu era numai debutul ei. Georg Solti, dirijorul celei mai importante Tetralogii din discografia lui Wagner, dispreţuise toată viaţa operele de tinereţe ale lui Verdi, considerând că nu merită să-şi piardă timpul cu lucrări de dinainte de Un ballo in maschera, iar acum se vedea în postura de debutant pe podiumul Traviatei. Richard Eyre, directorul de la National Theatre, intra în operă cu producţia de la Covent Garden, iar debutanta din rolul principal se dovedea a fi o revelaţie. În acest context, Opera Regală din Londra a sesizat oportunitatea conservării unei serii de spectacole istorice şi totul a fost înregistrat pe discuri audio şi video. Nu aşa s-a întâmplat şi cu Fidelio, dirijat de Klemperer tot aici? Discul a făcut istorie, fiind considerat reperul suprem în interpretarea operei lui Beethoven. La fel Don Carlo, în regia lui Visconti, transmis de radio BBC în 1958, iar atunci când filmările spectacolelor au devenit o comoditate, la îndemâna publicului larg, au şi publicat un material video înregistrat în anii ’80, cu Ileana Cotrubaş în rolul Elisabettei di Valois. Ba chiar şi în România a existat la un moment dat un asemenea simţ al oportunităţii, când Electrecord a înregistrat în studio Traviata Virginiei Zeani, revenită meteoric în ţară. Până la 25 Noiembrie 1994, când a avut loc premiera acestei Traviate la Covent Garden, Angela Gheorghiu era o soprană promiţătoare. Opt spectacole mai târziu, pe 19 Decembrie, era un superstar. Secretul? Îl spune chiar Angela Gheorghiu în, poate, cel mai profund pasaj din întreaga carte:

Se spune uneori că ai nevoie de două, trei, sau nu ştiu câte voci pentru Violetta Valéry. Nici vorbă! Trebuie să livrezi o mulţime de culori diferite cu aceeaşi voce – aceeaşi Violetta. Ce e cel mai dificil este că personajul se schimbă aşa de mult şi atât de brusc, prin urmare trebuie să dai acelor schimbări multe, multe nuanţe diferite şi culori, uneori simultan. Trebuie să fii capabilă să schimbi culorile în timpul oricărui rol pe care-l cânţi, dar cu Violetta schimbările sunt extreme. Şi, din nou, trebuie să spun: cuvântul dă culoarea, iar cuvintele Violettei sunt aşa de expresive, atât de emoţionante – sunt culorile tale. Dar nu cu voci diferite pentru fiecare act, nu – multe culori diferite, da: strălucire şi multă coloratură la finalul primului act, deseori foarte dramatic şi chiar tragic în al doilea, apoi, bineînţeles, ea e muribundă şi abandonată în al treilea, dar toate cântate cu aceeaşi voce.

Aici se vede şi talentul lui Jon Tolansky de a face o artistă foarte instinctuală, aşa cum este Angela Gheorghiu, să pună în cuvinte perspectiva ei asupra rolurilor importante din carieră.

Şi nu e singurul exemplu, soprana vorbeşte la fel de coerent şi despre Mimì, Cio-Cio-San sau Adriana Lecouvreur. Într-adevăr, nimeni nu se poate mândri cu statutul de mentor al sopranei. Nici chiar Mia Barbu, decât într-o mică măsură, pentru că lecţiile ei au durat doar o parte din perioada când Angela era elevă la liceu. Fără prejudecăţi căpătate de la alte soprane cu experienţă în diverse roluri (soprana povesteşte la un moment dat cum a refuzat sfaturile Ilenei Cotrubaş), pregătirea rolurilor pe care le-a abordat Angela Gheorghiu a rămas 100% la latitudinea ei şi, eventual, a discuţiilor cu dirijorii cu care a colaborat, în special Georg Solti şi Antonio Pappano. Asta nu înseamnă că artiştii care studiază cu un profesor ar fi mai puţin buni. Franco Corelli a studiat cu Giacomo Lauri-Volpi până la moartea acestuia, deşi era indiscutabil cel mai în vogă tenor al lumii. Dovedeşte însă o personalitate foarte puternică, în cazul Angelei Gheorghiu. Uneori prea puternică, în dauna raţiunii.

Aşa cum artista a refuzat consilierea unei Ileana Cotrubaş, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre judecarea unor persoane, aproape exclusiv prin prisma vorbelor de culise. Iar aici, cartea frizează ultrajul. Mai întâi, Arta Florescu, pe care legenda neagră o precede încă înainte de a se întâlni cu Angela Gheorghiu. Sigur, Arta Florescu a fost o comunistă convinsă şi ciocnirile ei cu diverşi artişti de operă din România au fost dure. Totuşi, volumul de memorii nu conţine nici un exemplu concret al vreunei situaţii în care aceasta să-i fi făcut vreun rău studentei Angela Burlacu în anii de Conservator. Nici un examen picat pe nedrept, nici o tentativă de impunere a unei tehnici de canto inadecvate, nimic. Doar faptul că o trimitea pe aspirantă în turnee prin fabrici şi uzine, în frig şi foame, dar utilitatea practică a acestor turnee, prin confruntarea cu o audienţă, o recunoaşte chiar artista, alături de contextul inevitabil în care se petreceau lucrurile. Apoi, Ioan Holender este privit cu neîncredere pentru că a încercat să o angajeze permanent la Wiener Staatsoper, într-o perioadă când Angela era încă departe de a fi un star. În plus, preluând lipsa de recunoştinţă a artiştilor români angajaţi de Holender la Viena, i se mai reproşează acestuia că nu-i plătea bine, deşi nimeni nu-i împiedica să îşi asume o carieră independentă, iar contractele de la Staatsoper din anii ’90 erau totuşi de zeci de ori mai mari decât cele de solişti ale teatrelor de operă româneşti. În fine, Ricardo Muti iese şi el şifonat din amintirile Angelei Gheorghiu, doar pentru că soprana îşi propusese să-l evite şi nu a reuşit, cântând sub conducerea muzicală a acestuia o serie de spectacole cu La traviata la Salzburg. Motivul pentru care Muti nu era frecventabil? Pentru că la Teatro alla Scala, unde era director în acei ani, loggioniştii huiduiau pe toată lumea, un comportament criminal în accepţiunea sopranei, care nu suportă nici o critică, ci numai onomatopeele şi sughiţurile de plâns adulatoare:

De aceea refuz să citesc cronici – sunt opiniile subiective ale câtorva oameni, mulţi dintre ei fără nici un fel de studii muzicale, doar nişte iubitori de operă, angajaţi de diverse publicaţii.

De bună seamă că ceilalţi iubitori de operă, neangajaţi de vreo publicaţie, sunt cei a căror părere o preţuieşte, cu condiţia să izbucnească în plâns la auzul vocii marii soprane, un episod prin care trec Solti, audiind-o pentru Violetta Valéry, James Levine ascultând-o pentru Metropolitan, corul lui Royal Opera House la repetiţii, şi, în general, oricine este expus vocii ei pentru prima dată. Asta atunci când nu cade direct în genunchi, aşa cum face Meryl Streep la prima întâlnire cu ea, declarându-i că, dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar vrea să devină cântăreaţă de operă. Jonas Kaufmann este atins de bagheta magică a sopranei-zână şi cariera lui ulterioară i se datorează, după ce e invitat să cânte la Metropolitan alături de ea, în La traviata, în urma vizionării unui DVD cu o operă baroc absolut obscură (Paisiello – Nina), în care soprana îl descoperă. În fine, Maria Callas însăşi devine doar „o colegă la aceeaşi casă de discuri”, dar care „n-a avut cea mai bună voce din istoria operei şi oricum nu sunt o mare admiratoare a ei”. Torentul de autoflatări e inepuizabil şi-l face pe Matthew Sigman să scrie o recenzie necruţătoare a volumului de memorii în Opera News.

În rest, Angela Gheorghiu descrie cu meticulozitate o serie de contexte ale unor concerte de tip gală, la care a cântat cu Sting, sau cu Vangelis, în faţă cutărei regine sau a cutărui preşedinte, în onoarea lui Grace Bumbry sau în amintirea lui Pavarotti, omiţând complet discuri precum Carmen (în care toată tehnica vocală şi concepţia rolului mi s-au părut mereu mai mult decât împrumutate, chiar copiate, de la „colega” Callas), Il trovatore, Manon, Werther, L’amico Fritz, Fedora… Sau La rondine, un disc apărut în 1997, multipremiat, dar mai ales având meritul de a atrage interesul asupra acestei opere uitate a lui Puccini. O observaţie pe care o face Peter Gelb în medalionul din carte, căreia soprana nu-i răspunde.

Viaţa personală nu e de comentat, totuşi Roberto Alagna iese ciufulit bine din aceste memorii, fără prea multe argumente concrete, însă mai deplorabilă este insistenţa cu care Angela Gheorghiu ţine să inventarieze toate incidentele cu managerii de operă, scandaluri care au făcut deliciul presei internaţionale, atrăgând cuplului Alagna-Gheorghiu porecle precum „Ceauşeştii” sau „Bonnie & Clyde ai Operei”. Evident, în relatarea acestor momente, concluzia este una şi aceeaşi: Angela Gheorghiu nu doar că nu are nici o vină, ba totul e doar o neînţelegere, ea retrăgându-se din discuţii chiar înainte ca incidentele propriu-zise să se întâmple, vina integrală căzând asupra lui Roberto. Şi, bineînţeles, nu putea lipsi lamento-ul lipsei divei de pe scena operei bucureştene, deşi invitaţii au existat, însă ideea de a cânta rolul Hannei Glawari i se pare de o obrăznicie intolerabilă. Lui Renée Fleming nu i s-a părut deloc, atunci când a cântat rolul la Metropolitan, dar perspectiva  pe care Angela Gheorghiu o are asupra Operetei pare deplasată în context. Probabil că va trebui să ne resemnăm că într-adevăr va refuza mereu să cânte la ONB, cel puţin atâta vreme cât vor mai exista contracte internaţionale. Cât despre afacerea cu Primăria Capitalei, devenită un scandal public atunci când s-a aflat că a primit 150.000 de euro pentru un concert, sau despre implicarea ei în scandalul baletului de la ONB, nici o vorbă.

Variind de la ingenuitate până la plasare de produs comercial, A Life for Art reuşeşte să surprindă plenar latura de divă, în dauna marii artiste care a fost Angela Gheorghiu: cu momente extraordinare, ale căror amintiri emoţionează şi azi, cu minciuni, cu capricii, cu decepţii şi multă autosuficienţă şi lipsă de modestie. O recomandare dificil de făcut, cu atât mai mult cu cât va trebui să plătiţi destul de mult pentru această carte (137,99 RON prin iTunes, sau 35,67$ de la Kindle) şi s-o citiţi în limba engleză.

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările