110 ani de la naşterea lui Constantin Noica. Ce spunea filosoful despre foloasele vacanţei
0
Pe 12 iulie s-au împlinit 110 ani de la naşterea lui Constantin Noica (Vităneşti-Teleorman, 12 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). Vă prezentăm un fragment din "Eseuri de duminică", apărut la Editura Humanitas.
În volumul "Eseuri de duminică", publicat de Humanitas, sunt "33 de eseuri „duminicale“ agreabile şi uşor de citit, trecând cu graţie de la subiecte banale, aproape frivole, la teme grave sau dificile; de la o celebră reclamă de şampanie la extazul religios. 33 de texte scrise, majoritatea, în anii '38–'40 şi adresate de Noica publicului larg: cu speranţa secretă că-l va atrage, în ziua Duminicii, de partea filosofiei".
Există o anumită întrebare ce sub forma nevinovată a unei compoziţii de limba română a chinuit copilăria fiecăruia dintre noi. Întrebarea este: cum aţi petrecut vacanţa? Şi e lesne să-ţi închipui, oricât de departe ai fi de asemenea preocupări didactice, o mână de copil şovăind pe întinsul hârtiei şi nereuşind, după lungi sferturi de oră, decât să scrie: „În vara aceasta am fost la verii mei – să spunem – în judeţul Buzău, la Berca. Acolo am făcut baie în râu şi m-am plimbat cu bicicleta…“ şi aşa mai departe, până se umple o pagină şi jumătate de scris mare.
Constantin Noica, de la naşterea căruia se împlinesc 110 de ani, a debutat în revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928–1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932–1934). După efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938–1939), şi-a susţinut la Bucureşti doctoratul în filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940. A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941–1944). Concomitent, a editat, împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru dintre cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de filosofie (1942–1943). A avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949–1958) şi a fost deţinut politic (1958–1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965–1975). Ultimii 12 ani i-a pe trecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere.
Cărţi originale, enumerate în ordinea apariţiei primei ediţii: Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filosofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De caelo. Încercare în jurul cu noaşterii şi individului (1937), Viaţa şi filosofia lui René Descartes (1937), Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou (1940), Două introduceri şi o trecere spre idealism (cu traducerea primei Introduceri kantiene a „Criticei Judecării“) (1943), Jurnal filosofic (1944), Pagini despre sufletul românesc (1944), „Fenomenologia spiritului“ de G.W. F. Hegel istorisită de Constantin Noica (1962), Douăzeci şi şapte trepte ale realului (1969), Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri) (1969), Rostirea filozofică româ nească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (după o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului“) (1980), Devenirea întru fiinţă. Vol. I: Încercare asupra filozofiei tra diţionale; Vol. II: Tratat de ontologie (1981), Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De dignitate Europae (lb. germ.) (1988), Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru (1990).
Fragment din volumul "Eseuri de duminică"
"Şi cu toate acestea, profesorii noştri aveau şi au dreptate: e plin de sens să te întrebi ce ai făcut atunci când nu aveai nimic de făcut; când erai liber să faci orice. E plin de sens atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari. De obicei, oamenii îşi închipuie că se definesc prin ocupaţiunile lor şi, în primul rând, prin activitatea lor socială; dar, omeneşte vorbind, ei se definesc mult mai bine prin iniţiativele pe care le iau singuri şi atunci când sunt liberi să facă orice. Ei însă pun mai mult preţ pe personalitatea lor socială decât pe valoarea lor umană.
În această privinţă, se întâmplă un lucru asemănător cu felul cum înţelegem cele două nume ale noastre. Te numeşti Petre Ionescu şi, de comun acord cu ceilalţi, eşti dispus să crezi că Ionescu e numele care te defineşte. Dar Ionescu ţi-e numele de şcoală, de profesiune, numele de societate, dar nu cel de eternitate, dacă ne e îngăduit s-o spunem. În eternitate eşti Petre. Ai fost botezat aşa, cel care s-a cununat e robul lui Dumnezeu Petre, iar în veşnicia Bisericii tot aşa vei fi pomenit. Şi nu e adevărat că ne ocupăm oarecum prea mult de Ionescu şi prea puţin de Petre? Îl cultivăm pe cel dintâi, îi dăm aparenţe cât mai reuşite, îl îngrăşăm, aş zice; iar pe modestul de Petre îl lăsăm în voia soartei, să se împlinească aşa cum o putea, neprivegheat de nimeni, fiindcă, neinteresând pe ceilalţi, ne spunem că nu trebuie să ne intereseze prea mult nici pe noi.
La fel se întâmplă şi cu vacanţele noastre. Şcolari sau oameni mari, cu meserie, ce vom fi fiind, ne îndeletnicim de bine, de rău cu şcoala sau meseria noastră, dar lăsăm vacanţa să vină la întâmplare. Şcoala însă, ori meseria, nu ne formează pe de‑a‑ntregul, căci sunt pentru toţi; restul, adică ceea ce este al nostru şi numai pentru noi, trebuie să vină cândva când suntem liberi să facem ce vroim şi mai ales liberi să vroim ceva: aşadar în vacanţă, prilej, negreşit, de odihnă, dar prilej la fel de bun pentru reînsufleţire. Cine nu făptuieşte ceea ce trebuie în cursul anului este vinovat în primul rând faţă de ceilalţi; dar cel care nu-şi umple cum trebuie o vacanţă este vinovat faţă de sine. Şi e o întrebare de pus: care dintre examene e mai greu, cel din cursul anului, în faţa unei comisii, sau cel din cursul vacanţei, în faţa unei conştiinţe? Iată deci ce mult înţeles poate avea întrebarea: cum aţi petrecut vacanţa?
Dar să vorbim în chip mai practic: ce poate face cineva în timpul vacanţei? Poate să-şi dezvolte o aptitudine pe care o are; şi în orice caz e în măsură să-şi dezvolte o preferinţă pe care nu se poate să nu o aibă. În timpul anului de lucru trebuie, mai mult sau mai puţin, să ai un interes egal pentru toate. Vacanţa îţi îngăduie să alegi; adică să respingi şi să preferi. Nu e nevoie să le faci pe toate bine, căci însăşi viaţa e selecţie. Dar hotărăşte-te din timp, alege ceva, urmăreşte gândul acesta unic, de care vorbea odată Vasile Pârvan, şi e probabil că ai împlinit cum trebuie o viaţă de om. [...]
Numai în vacanţă afli atâta libertate şi atâta răspundere câte îţi sunt trebuincioase spre a te defini. Pentru viaţa sufletească a cuiva, o vacanţă în care insul nu s‑a definit ceva mai bine, descoperindu-şi noi preferinţe şi vocaţii, sau una în care nu s-a regăsit pe sine, cultivându-şi-le pe cele vechi, e o vacanţă pierdută.
Când doi prieteni se întâlnesc, după vacanţă, fiecare întreabă pe celălalt: unde ai fost? şi atunci, cel întrebat începe să povestească despre munte sau despre mare, unde va fi fost; despre vreme, oameni şi întâmplări, mai ales despre întâmplări. Dar, între prieteni buni cel puţin, o altă întrebare ar fi cea potrivită: nu „unde ai fost“; ci „până unde ai fost?“, cât de departe ai mers în truda aceasta de a te regăsi, în tihna vacanţei, de a te reîmprospăta la izvoarele cele adevărate ale fiinţei tale? În timpul anului ai fost în slujba altora, pe care a trebuit să-i asculţi, ale căror regulamente a trebuit să le respecţi, în ale căror idealuri a trebuit să crezi. Acum eşti oare destul de odihnit trupeşte, dar mai ales destul de adâncit sufleteşte, pentru a putea reîncepe lupta aceasta cu o lume care vrea neîncetat să te înstrăineze?
Iată, fără prea mari pretenţii, ce poate însemna o vacanţă. E atât de firesc să fie aşa, e atât de plin de sens ca fiecare să folosească cel dintâi răgaz mai mare spre a se îndeletnici niţel cu sine, încât nu poate decât să te întristeze constatarea că vacanţele noastre se cheltuiesc de cele mai multe ori în graniţele distracţiei. Negreşit, nimeni nu va tăgădui rostul şi trupesc, şi sufletesc al distracţiei, iar timpul nostru, care a făcut din sport, poate cu îndreptăţire, una din categoriile vieţii în comunitate, nu mai poate fi întors către o mentalitate austeră, în cadrul căreia nimic din viaţa noastră să n-aibă uşurătate. Dar este cazul să se întreprindă odată – şi poate s-a şi întreprins – o istorie a distracţiilor omeneşti, spre a se pune în lumină câtă deşertăciune înseamnă dăruirea exclusivă la ele". (Fragment din volumul "Eseuri de duminică", de Constantin Noica apărut la editura Humanitas).
Se încarcă comentariile...
