După ce a rupt gura târgului (cinefil şi nu numai) cu filmele sale de până acum – „Dogtooth“ (2009) şi „Alpii“ (2011), prin care s-a afirmat şi-a ieşit din Grecia natală, „The Lobster“ (2015), primul film de limbă engleză, şi, mai ales, „Uciderea cerbului sacru“ (2017), care-a rulat şi la noi anul trecut –, grecul Yorgos Lanthimos dă acum lovitura cu acest „The Favourite“ (zece nominalizări la Oscar), una dintre revelaţiile cinematografice ale anului trecut. Filmul funcţionează pe mai multe nivele, şi fiecare găseşte în el ceva care să-i placă: de la umorul negru dezlănţuit, trecând prin fastuoasele costume, corsete şi crinoline (realizate de experimentata Sandy Powell în mare parte din materiale moderne, dar respectând în genere exactitatea istorică), până la meditaţia despre „parşivenia“ istoriei, despre „ieri şi azi“, despre „sfârşitul istoriei“ în general.

Există şi „revoltaţii“ care dau filmului 0 stele, dar, cum spunea cineva, atunci când publicul unui film se împarte între cei care-i dau 10 stele şi cei care nu-i dau nimic (cazul şi al recentului „The House That Jack Built“ al lui Lars von Trier), acesta este, de obicei, semnul unei capodopere. Nu cred că-i cazul, totuşi, aici, dar avem sigur un film de mare forţă, deschis la multe interpretări (dacă ar fi avut doar una, ar fi fost un film prost). Nu cred că e nici un film cu agendă marxistă, anti-roialitate, nici măcar un film (cu agendă) LGBT. Ambiguitatea asupra intenţiilor sale pe care Lanthimos ştie să o păstreze îl transformă într-un film cu adevărat bun.

Un grec la curtea reginei Anne

Încă tânărul grec (născut în 1973, chiar în Atena) s-a afirmat până acum prin poveşti „uşchite“, rod al unei imaginaţii scenaristice dezlănţuite, poveşti plasate ori într-un (aparent) cotidian atenian – primele două filme menţionate –, ori într-un viitor apropiat, dar neprecizat, cu aer de parabolă – „Homarul“ –, ori într-un prezent cu tuşe de post-istorie – „The Killing of a Sacred Deer“, a cărui acţiune se desfăşoară în Ohio, SUA. „Favorita“ este primul său excurs în istorie, şi încă în istoria Angliei. Prima întrebare care se pune este, nu „ce căuta neamţul în Bulgaria“, ci ce caută grecul la începutul secolului al XVIII-lea, în perioada domniei Reginei Anne (1702-1714).

„It’s good to be queen...“ Regina Anne (excepţionala Olivia Colman)

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de declaraţiile regizorului, cum că l-ar fi interesat elementele de contemporaneitate din poveste şi identitatea esenţei, naturii umane dincolo de epoci (la urma urmei, orice film istoric bun asta face, vorbeşte despre prezent). Dacă ar fi fost (doar) aşa, ar fi făcut încă o poveste contemporană (sau plasată în viitor, pentru că acolo parabolele clar vorbesc despre noi, nu sunt anticipaţii tehnologice). Scenariul mai vechi al debutantei (deşi la o vârstă destul de înaintată) Deborah Davis (cizelat de dramaturgul australian Tony McNamara) a fost clar asumat, însuşit de către Lanthimos. Filmul dovedeşte o profundă cunoaştere şi înţelegere a epocii de care se ocupă, cea a rococo-ului, să-i zicem (din punct de vedere artistic şi cultural).

O disecţie

Toate personajele importante care apar în acest film sunt certificate istoric (inclusiv personajul aparent fictiv al servitoarei, cel puţin iniţial, Abigail, de fapt personajul principal). Chiar dacă exactitatea, acurateţea istorică nu este principalul scop urmărit (şi sigur pot fi identificate astfel de aparente „greşeli“), Lanthimos nu practică anacronismul deliberat (cum era cazul, chiar unul extrem, al unui „Transit“ al germanului Christian Petzold, tot anul trecut; sau cel mai vechi, dar şi mai sugestiv, al britanicului Derek Jarman, care plasa o maşină de scris, sau alte ustensile moderne, într-un film despre „Caravaggio“).

Filmul nu deranjează prin astfel de artificii scenaristice (sau printr-o bătaie de joc dezlănţuită la adresa regalităţii, cum era, demult, francezul „Blanche“, care-i lua în balon pe Regele-Soare şi pe cardinalul Mazarin), ci impresionează prin reconstituirea epocii istorice pe care-o face, şi nu atât în forma sa, cât în spirit. „The Favourite“ este o magistrală disecţie a unei epoci de mult dispărute, o vivisecţie, şi astfel ne vorbeşte despre noi, pentru că cele două epoci sunt, de fapt, aceeaşi, sunt similare, ca expresii ale unui Weltanschauung de decadenţă maximă.

Cele două secole

Repet, orice film sau roman istoric bun, chiar dacă merge pe cartea reconstituirii minuţioase a epocii, vorbeşte de fapt despre prezentul autorului şi-al receptorilor (cititori sau spectatori), despre constante ale comportamentului uman şi-ale condiţiei omeneşti, dacă este cazul (poate cu excepţia unor reconstituiri „ca la carte“, dar lipsite de ideatică reală, de miză, precum cele ale finlandezului Waltari, gen „Egipteanul“; aici este diferenţa faţă de „Faraonul“ lui Prus/Kawalerowicz, care, deşi plasat în Egiptul foarte Antic, vorbeşte de fapt despre mecanismele puterii, ca şi despre drama tânărului prinţ/şef de stat).

Cam asta este ceea ce se cheamă un interior rococo

Mă interesează însă nu atât paralelele dintre cele două epoci, secole – cel iluminist, dar şi decadentist, al XVIII-lea, şi cel super-tehnologizat al nostru –, care mi se par evidente, ci felul în care a văzut Lanthimos epoca, „perioada“ istorică, la care s-a oprit, cum s-a integrat un grec din secolul XXI în epoca rococo-ului şi a fastului agresiv şi opulent. (Chiar) mai mult decât capacitatea de a scrie poveşti bizare şi ieşite din comun, cu twist-uri narative de te doare mintea, această performanţă mi se pare expresia unei inteligenţe artistice superioare. E (relativ) uşor să realizezi poveşti contemporane bune, puţin mai greu să faci parabole plasate într-un viitor atemporal, dar să reuşeşti un film „de epocă“ cu adevărat bun este cel mai dificil, pentru că trebuie să înţelegi perioada, să te „impregnezi“ de spiritul acesteia.

Un „Ridicule“ la pătrat

Primul film la care „The Favourite“ te duce cu gândul, pentru o posibilă paralelă, este, bineînţeles, „Ridicule“ (1996) al francezului Patrice Leconte (scenariul Rémi Waterhouse), despre care am mai vorbit. Chiar dacă mi-a plăcut mult reconstituirea istorică făcută de acel film (cea a mentalităţii şi a modului de gândire al epocii, bineînţeles, e cea la care mă refer), cred că „Favorita“ îi este superior, dintr-un anume punct de vedere, şi anume cel de a merge la esenţial. „Ridicule“ era o descriere minuţioasă (de data aceasta, spre deosebire de filmul lui Lanthimos, prin intermediul unor personaje fictive, sau vag menţionate istoric, de plan doi sau chiar mai îndepărtat) a pantei („ridicole“) pe care aluneca societatea franceză a celei de-a doua jumătăţi a secolului XVIII, dar atât.

Abigail (Emma Stone), prea mică pentru un decor atât de mare

Filmul de faţă aduce spectatorului ceva mai mult, ideea că, unde există multă splendoare, există şi multă cruzime, mai mult sau mai puţin explicită, că aceasta este consubstanţială rococo-ului, rafinamentului şi opulenţei, că decadenţa moravurilor însoţeşte, ca o umbră sau ca un corolar, decadenţa generală. Desigur, luptele pentru putere politică, pentru putere în general, de tip balzacian, sunt aceleaşi din Antichitate până în prezent, dar rafinamentul cu care ele se desfăşoară aici, această splendoare fastuoasă a confruntării dintre cele două adversare (şi, în general, relaţiile dintre cele trei femei implicate) – aşadar, aspectele de „comedie neagră“ care fac atât deliciul spectatorului comun –, sunt specifice epocii, caracteristici ale rococo-ului.

Despărţirea de Watteau

În plus, acolo, în „Ridicule“, aveam celebrul ésprit franţuzesc, pe când aici avem wit-ul specific englezesc (personajele vorbesc aproape cu accent cockney). Un alt film pe care l-am apropiat de „Ridicule“ a fost „Victoria şi Abdul“ al lui Stephen Frears, tot despre un „favorit“ (un musulman indian care se strecoară pe sub pielea reginei Victoria), dar n-are rost să ne obosim mai mult, pentru că acela era un exemplu de film prost, atât în ceea ce spunea, cât şi în felul cum spunea. Nu este cazul aici. Cele trei personaje sunt extrem de bine creionate, au viaţă, sunt toate interpretate extraordinar. Lanthimos păstrează o oarecare ambiguitate asupra sensului final al poveştii, altfel filmul ar fi fost prost, precum cel al lui Frears. Nu avem aici nici situaţia din „Marie Antoinette“ (2006) al Sofiei Coppola, care se juca (postmodern) mixând muzică preclasică cu muzică pop (în „Favorita“, muzica este un adevărat personaj, filmul dovedind o profundă înţelegere a muzicii baroce ca construct fundamental al rococo-ului – Haendel e un contemporan al reginei Anne, pentru care şi scrie muzică, nişte „ode“).

Regizorul Yorgos Lanthimos filmează totul în contraplonjeu sau, ca şi-n „Cerbul...“, dând impresia de circularitate a cadrului, un artificiu necesar pentru a sugera detaşarea de subiect, calitatea de observator rece, imparţial şi neutru al naturii umane

Aşadar, suntem departe în „The Favourite“ de „serbările galante“ create de Watteau sau de continuatorul său, Boucher, pictor oficial al lui Louis XV (chiar dacă epoca propriu-zisă este exact cea în care a trăit Watteau şi a creat respectivul concept). O oarecare tristeţe, „sadness“, apărea şi la Watteau, de multe ori sub figura acelui Pierrot tragic, dar era departe de confruntările fără scrupule de la curtea lui Queen Anne din acest film; de multe ori, capriciile reginei par sau amintesc de cele ale Reginei cărţilor de joc din „Alice în Ţara Minunilor“. Totuşi, regina nu este nici „bună“, nici „rea“, ci este un personaj teribil de uman (contează aici şi interpretarea excepţională a Oliviei Colman), cu calităţi şi mai ales slăbiciuni, de care până la urmă te ataşezi.

Darvinista Sarah

În ce priveşte cele două concurente, sigur că mare parte din film ţii cu Abigail (Emma Stone, Oscar pentru „La La Land” în 2017), pentru că aceasta este outsider-ul, cel (aparent) mai slab, şi e firesc să-i ţii partea. În plus, răceala supraumană a lui Lady Sarah (Rachel Weisz, magnifică, poate în cel mai bun rol al ei), cinismul cu care aceasta-şi expune teoriile lipsite de compasiune (pre-darviniste, am spune acum), îndepărtează, cel puţin la prima vedere, spectatorul. Îţi dai seama la final, însă, că Abigail nu-i decât o „ţoapă“ parvenită (cu toată originea sa nobiliară), care nu a vrut decât să-şi pună „la adăpost“ fundul (la propriu).

Sic transit gloria mundi... Lady Sarah (Rachel Weisz), căzută-n dizgraţie

Pe când Lady Sarah Churchill, ducesă de Marlborough, avea „stofă“ de adevărat om de stat (a fost şi în realitate una dintre cele mai influente figuri ale secolului despre care vorbim), capabilă să guverneze ţara în locul – sau în numele – reginei bolnave şi cu un caracter slab. Partizană a partidei „whigs“ (“liberalii”) – spre deosebire de regină, care înclina spre conservatorii „tories“ –, Sarah este adepta „războiului permanent“ (pe teritoriul Franţei, e vorba de Războiul pentru succesiunea Spaniei) – are nişte teorii teribil de moderne pe temă (destul de opuse „războiului-operetă“ practicat pe scară largă în secolul XVIII, până la Napoleon, dar asta-i altă discuţie) –, pe care-l promovează cu încăpăţânare, indiferent de costurile umane implicate – „când inamicul (termen abstract, teribil de modern – n. mea) ne va călca teritoriul şi le va sodomiza englezilor nevestele, ne va fi mult mai greu, decât dacă acum continuăm războiul şi mergem până la capăt“, susţine ea.

Valmont şi Merteuil avant la lettre

Să fim înţeleşi, la acea oră Anglia ieşise de mult din Evul Mediu, aşa că cruzimea prezentată aici nu este deloc cea medievală, care implica torturi, decapitări, eviscerări şi alte orori; tocmai în asta constă specificul rococo-ului, epocă de relativă acalmie – în ce priveşte Europa Occidentală – înainte de apariţia şi desfăşurarea altor orori (este celebră anecdota cu ţarul Petru, aflat în vizită la Paris, şi regele Louis XIV; plimbându-se împreună şi prinzând un soldat adormit în gardă, ţarul a întrebat ce i se va întâmpla; Louis răspunzând că cel mult câteva zile de carceră, Petru i-a replicat: „La noi, în Rusia, ar fi fost executat imediat”). Nu, cruzimea este una subiacentă, la nivel de replici şi mai ales de atitudini (Abigail o simte des pe pielea ei), dar ea „doare“ în continuare, şi chiar mai rău. Şi, desigur, este una foarte rafinată, exercitată cu zâmbetul pe buze (aici constă genialitatea interpretării lui Weisz). În plus, în acea vreme, totul este extrem de sexualizat, şi de-aceea spun că scenele de lesbianism nu mi s-au părut deplasate.

Abigail (Emma Stone), cu satisfacţia planului dus până la capăt

„Favorita“ este departe de orice (re)prezentare „decorativă“ şi ad usum Delphini a secolului al XVIII-lea, a rococo-ului în speţă. Aici se află, cum spuneam, joncţiunea cu epoca noastră, „fin de siècle“ XX şi început de XXI, post-1968 mai exact, care, orice s-ar spune, este una de decadenţă (iarăşi, a Occidentului) extremă. Din literatura secolului respectiv, suntem aproape nu de iluminişti sau de „pastoralele“ atât de la modă, ci de, evident, Choderlos de Laclos, cu „Legăturile“ sale „primejdioase”. Valmont şi Merteuil sunt cei care se străvăd, în filigran, în replicile şi în situaţiile din „The Favourite“.

Un demers laclosian

Secolul iluminist este, să nu uităm, şi secolul sadismului, al „divinului marchiz“ (la scară mai mică, şi al lui Restif de la Bretonne, un alt pornograf cu geniu), or acest lucru este sugerat de film (vezi scena bătăii cu fructe dintre aristocraţii goi). Diferenţa, însă, dintre pornograful-filosof (din care rămân interesante, mai mult, tiradele filosofice prin care personajele scelerate îşi justifică libertinajul fără limite, decât scenele de sex propriu-zise) şi Laclos este cea dintre un film „cu efecte speciale“ de astăzi şi un film subtil-psihologic, iar Lanthimos, cu „Favorita“, în această ultimă direcţie, laclosiană – a sugestiei, nu a reprezentării –, se află.

Ca o observaţie, o perioadă de (relativă) pace îndelungată generează această situaţie de decadenţă. Cea actuală survine perioadei conturată de WWI şi, mai ales, WWII, dezlănţuiri gigantice de violenţă, pe când cea din secolul rococo (apropo de „războaiele-operetă“, despre care vorbeam) urma cumplitului Război de 30 de ani şi Păcii de la Westphalia (esenţială pentru apariţia modernităţii), care caracterizează „secolul baroc“, secol – deşi asianic (Hocke) – totuşi vital. Îi va urma, pentru francezi, „epopeea napoleoniană“, care le va capacita la maxim energiile naţionale, dar îi va şi secătui, probabil pentru totdeauna. Secolul XIX poate fi privit, astfel, ca secol de acalmie, culminând cu decadenţa „belle époque“ şi decadentismul „fin de siècle“. Conform acestei analize, acum ar urma iarăşi o perioadă de maximă violenţă, dar e puţin probabil ca Europa să mai aibă energie şi resurse pentru aşa ceva.

Citeşte şi: „Ifigenia în Ohio sau Sacrificiul în post-istorie“ – cronica la precedentul film al lui Yorgos Lanthimos, „Uciderea cerbului sacru“ (2017)

Adevărata Queen Anne, la 1702