Studioul Sahia, dincolo de propagandă: o comoară încă nedescoperită. „N-am ştiut că există o zonă mai creativă şi independentă în gândire“ REPORTAJ

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Proiectul Sahia Vintage, iniţiat de cercetătoarea Adina Brădeanu şi de cineastul Alexandru Solomon, oferă acces publicului larg la scurtmetrajele produse de Studioul Sahia înainte de ’89. Dincolo de propaganda comunistă, acestea prezintă o perspectivă asupra vieţii de dinainte de Revoluţie, iar recuperarea lor înseamnă, de fapt, recuperarea unei părţi din istoria României.

În 2012, cercetătoarea Adina Brădeanu şi cineastul Alexandru Solomon se întrebau cum ar fi dacă ar proiecta scurtmetraje din arhiva Sahia la festivalul de film documentar One World Romania. Aveau unele îndoieli: erau, oare, oamenii interesaţi de producţiile unui studio deschis în România comunistă, producţii considerate de unii simple materiale de propagandă, deci fără valoare? Au hotărât să facă o încercare, mizând pe faptul că românii ar putea fi deschişi spre asemenea experienţe vizuale, mai ales că trecuseră mai bine de două decenii de la căderea regimului dictatorial. 

Au avut dreptate, căci din 2013 scurtmetrajele Sahia au atras atenţia tot mai multor oameni curioşi să descopere trecutul ţării în care trăiesc sau, în cazul generaţiilor mai în vârstă, să şi-l amintească. Disclaimer: nostalgia nu este încurajată de iniţiatorii proiectului. 

Datorită multora dintre filmele recuperate din această arhivă în ultimii ani şi programului Sahia Vintage, putem să privim dincolo de intenţia propagandistică a unor regizori – obligaţi să urmeze instrucţiunile partidului – şi să înţelegem mai bine cum decurgea viaţa în comunism. Existenţele oamenilor se desfăşurau, în mare parte, în jurul unor situaţii importante şi încă actuale: traficul din marile oraşe precum Bucureştiul, condiţiile de muncă ale minerilor, violenţa în familie. Alte pelicule sunt, fireşte, despre evenimentele epocii – Revoluţia Ungară din 1956, Marele Jaf din 1959 de la Banca Naţională Română şi chiar Revoluţia din decembrie ’89. Câteva frânturi din aceste filme se găsesc astăzi pe platforma online Sahia Vintage, lansată în 2019 şi curatoriată de Adina Brădeanu. Proiectul îşi propune să digitalizeze şi să ofere acces la patrimoniul de film documentar Sahia. Interesul pentru aceste scurtmetraje a continuat să crească în pandemie, când cinematografele au fost închise, iar pe pagina de Facebook Sahia Vintage au fost proiectate câteva pelicule. 

Singurul studio de film documentar 

Studioul Sahia Film, înfiinţat în decembrie 1952, a rămas, până la Revoluţie, unicul producător de film documentar din România comunistă. La începutul anilor ’50, societatea de stat Romfilm s-a reorganizat, a luat numele unui celebru scriitor socialist şi a devenit Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia“. În ’91, instituţia s-a transformat în regie autonomă de interes naţional, după care, cinci ani mai târziu, a ajuns societate comercială pe acţiuni subordonată Secretariatului General al Guvernului. Acum mai bine de un deceniu, Studioul Sahia şi-a predat colecţia de scurtmetraje Arhivei Naţionale de Filme (ANF). 

Arhiva Sahia cuprinde aproximativ 5.000 de comori cinematografice, însă peste multe dintre ele s-a aşternut praful şi încă aşteaptă să fie scoase la lumină. Barierele ideologice ale cenzorilor comunişti se observă în aproape toate peliculele, însă unii regizori au reuşit să le eludeze mai bine decât alţii şi, oricum ar fi, filmele îşi păstrează valoarea de documente istorice, subliniază Copel Moscu, fost regizor la Sahia şi director al instituţiei, pentru scurt timp, după Revoluţie. 


Sursă foto: Arhiva One World Romania

Imagine indisponibilă

„Digitalizarea să aparţină unor instituţii publice“

Din motive de drepturi de autor, pentru că filmele Sahia aparţin ANF şi Centrului Naţional al Cinematografiei (CNC), echipa Sahia Vintage poate urca pe platforma online numai fragmente 

din scurtmetraje – s-au strâns deja din peste 70 de pelicule. Filmele integrale sunt accesibile în timpul proiecţiilor de pe Facebook (doar pe teritoriul României), la One World Romania şi pe cinci DVD-uri. 

Unele persoane sunt nemulţumite de aceste limitări. „Mă aşteptam ca efortul de digitalizare să aparţină unor instituţii publice, iar filmele, parte a patrimoniului, să fie accesibile gratuit online. Am fost la multe 

dintre evenimentele sau vizionările cu filme Sahia, dar mă gândesc că nu toată lumea are acces la ele“, a comentat un spectator la finalul unei proiecţii online. Demersuri se fac însă: echipa proiectului Sahia Vintage a reuşit să ducă unele filme în licee şi în cartierele din Bucureşti şi din alte oraşe.

O întrebare care a schimbat direcţia cercetării

Pe Adina Brădeanu (foto dreapta), cercetătoare în studii vizuale, o interesează filmele documentare încă din anii ’90, perioadă în care instituţia Sahia „era absentă din discursul jurnalistic şi academic“, spune ea pentru „Weekend Adevărul“. Mai vorbeau despre studio doar cei care lucraseră acolo. La sfârşitul anilor ’90, Adina Brădeanu (51 de ani) s-a mutat în Anglia, unde a început un doctorat pe tema filmelor Sahia, asta înainte de-a se orienta spre poveştile studioului. 

Imagine indisponibilă

Doctoratul l-a lucrat cu Rosie Thomas, profesoară la Universitatea Westminster din Londra, şi cu antropologul Marcus Banks, de la Oxford. Pentru că avea deja experienţă în industria cinematografică, credea că ştie peste ce va da pe teren, însă, înainte să revină pentru un an în România, pentru cercetare, ceva s-a schimbat. „Marcus Banks m-a întrebat, oarecum în glumă, ceva care s-a dovedit fundamental: «De ce mă mai duc pe teren dacă ştiu atât de bine ce o să găsesc acolo?»“, îşi aminteşte Adina Brădeanu. Aceea a fost întrebarea care a determinat-o să nu se mai concentreze doar asupra filmelor, ci să fie atentă şi la poveştile foştilor angajaţi de la Sahia. Voia să afle cum funcţionase instituţia şi astfel s-a îndreptat spre istoria studioului. „În teză, am scris despre procesul prin care existenţa îndelungată a Studioului Sahia, ca unic studio «de propagandă politică» al României socialiste, a creat o memorie negativă asociată instituţiei şi filmului documentar şi, în consecinţă, o lipsă de interes faţă de genul documentar în anii ’90“, spune cercetătoarea. 

Cum se negocia reprezentarea istoriei

Arhiva de documente a Studioului Sahia, de negăsit la începutul anilor 2000, ar fi ajutat-o enorm la cercetare, însă abia în 2016 a fost descoperită, când finaliza lucrarea. În toţi acei ani, s-a documentat cu ajutorul interviurilor luate, publicaţiilor de la vremea respectivă şi filmelor vizionate. La ANF a ajuns prima dată în 2004. Doar la faţa locului putea căuta filmele, pentru că nu exista un catalog online, cum nu există nici astăzi. A urmărit întâi scurtmetrajele unor regizori precum Ion (Iancu) Moscu şi Laurenţiu Damian, pe care cineaştii români îi pomeneau adesea. 

Cei care solicitau imagine despre «trecutul comunist» sau despre prăbuşirea acestui trecut veneau cu un imaginar bine definit despre cum trebuia să arate acest trecut sau res-pectiva prăbuşire. Adina Brădeanu, cercetătoare

A petrecut timp şi la Studioul Sahia, printre cei 17 angajaţi rămaşi, din câteva sute, câţi fuseseră în anii ’80. Era atentă, de pildă, cum lucra ultima monteuză a studiolui din acea vreme. „Mai rămăseseră două monteuze, dintre care una preluase postul de secretară a directorului, pentru că nu era suficientă muncă pentru amândouă“, rememorează Adina Brădeanu. Sahia aparţinea Ministerului Culturii, însă instituţia abia găsea bani de salarii. „Îmi amintesc că secretara punea în fiecare dimineaţă pe biroul directorului un post-it pe care scria cu pixul câţi bani erau în casă: conturile studioului erau blocate.“ 

Resursele financiare veneau din vânzarea de material filmat către diverse companii şi televiziuni înfiinţate după 1989, care solicitau secvenţe din comunism. „Aşa am putut observa procesul prin care se negocia reprezentarea istoriei: cei care solicitau imagine despre «trecutul comunist» sau despre prăbuşirea acestui trecut veneau cu un imaginar bine definit despre cum trebuia să arate acest trecut sau res-pectiva prăbuşire.“ 

Elena Ceauşescu mângâindu-şi mama, o secvenţă greu de suportat

Când monteuza căuta momente filmate înainte de Revoluţie, Adina Brădeanu îşi dădea seama că existau şi alte genuri de film în arhivă: turistic, educaţional, industrial – nediscutate în comunitatea cineaştilor. 

În decembrie 2003, a aflat şi că oamenii refuzau să privească anumite momente ale istoriei. O televiziune privată ceruse o filmare cu familia Ceauşescu, monteuza căuta printre cele disponibile şi a găsit o secvenţă scurtă în care Elena Ceauşescu îşi mângâia mama pe cap, într-o grădină. „Era o secvenţă de o umanitate aproape insuportabilă pentru imaginarul încrâncenat cu care veneam noi dinspre comunism“, explică Adina Brădeanu. Văzând-o că a picat pe gânduri, monteuza a lămurit-o: nimeni nu e interesat de secvenţa respectivă. 

Până în 2013, când s-a dezvoltat proiectul Sahia Vintage, istoria studioului mai fusese explorată de câteva ori. Regizorul Laurenţiu Damian, preşedintele Uniunii Cineaştilor din România, care a lucrat la Sahia, a publicat un volum despre filmele din arhivă şi a avut la TVR o serie despre cineaştii de seamă ai studioului. Adina Brădeanu consideră că acele conversaţii în jurul studioului subliniau, în mare măsură, perspectiva din interior a foştilor angajaţi. Sahia Vintage a privit studioul şi din exterior: „Pentru «a traduce» cumva povestea instituţională, estetică şi politică a studioului pentru publicul de astăzi. Am încercat o altă abordare, am temperat puţin nostalgia – pentru că, inevitabil, e multă nostalgie în discursul celor care au fost ataşaţi de studio“. Plănuiesc să adauge anual aproximativ 20-30 de filme pe platforma online, dacă va exista finanţare. 2020 a fost singurul an în care Adina Brădeanu n-a mai mers pentru cercetare la ANF, din pricina pandemiei. Deocamdată, lucrează la versiunea în engleză a platformei. 

Filmele selecţionate de Adina mi s-au părut surprinzătoare pentru că nu se legau de imaginea pe care o aveam în anii ’80: că sunt plicticoase. Alexandru Solomon, regizor 

Între nostalgie şi refuz

Regiorul de film Alexandru Solomon (54 de ani), preşedintele Asociaţiei One World Romania, a avut în adolescenţă două experienţe cu Studioul Sahia. Prima, ca spectator în sala de cinema, unde rulau, înaintea filmelor de ficţiune, scurtmetraje „plicticoase“ produse de Sahia. Apoi, a avut şansa să intre în studio, căci, cu ajutorul unui unchi, contabil-şef acolo, a ajuns să facă practică la Sahia. Atunci a văzut cum lucrează echipele de filmare pe teren. „Nu erau nişte filme foarte interesante, ci de comandă. Dar atmosfera de filmare şi contactul cu oamenii erau oricum mai plăcute decât ce se vedea pe ecran după aceea“, îşi aminteşte Alexandru Solomon (foto dreapta). Nu i-a cunoscut pe regizorii celebri ai Sahiei, dar îi vedea pe unii şi pe alţii când veneau să-şi monteze peliculele.  

Imagine indisponibilă

„Filmele selecţionate de Adina mi s-au părut surprinzătoare pentru că nu se legau de imaginea pe care o aveam în anii ’80: că sunt plicticoase. N-am ştiut că există o zonă mai creativă şi independentă în gândire“, spune regizorul. „Surprize au fost plecând de la filmele soţilor Segall, despre liceeni din anii ’80, până la ale lui Alex Boiangiu, precum «Cazul D», un fel de anchetă.“ 

I se pare important ca în prezent să existe o discuţie critică în jurul Sahiei şi „să depăşim faza în care suntem extrem de nostalgici sau pe o poziţie de refuz“. Spune că ideal ar fi „să ne uităm la filme cu specificităţile lor, cu limitele de limbaj şi de tehnologie“.

Pe măsură ce au trecut cei 13 ani de când organizează One World Romania, şi-a dat seama că publicul român e din ce în ce mai educat pentru documentare despre drepturile omului şi pentru interpretarea filmelor vechi. În plus, în ultimii ani, în România au fost scoase din sertare diverse arhive de imagine şi s-au folosit secvenţe în filme sau în expoziţii, o tendinţă care până acum lipsea. 


Nea Mărin şi minerii, prin lentila comunistă

Doru Segall, Laurenţiu Damian, Copel Moscu, Alex Boiangiu, Ovidiu Paştină Bose, Ion (Iancu) Moscu 

Imagine indisponibilă

sunt doar câţiva dintre autorii filmelor canonice ale studioului Sahia, premiate în ţară şi în străinătate. Pe lângă angajaţii permanenţi, studioul a avut şi colaborări neaşteptate, cel puţin pentru tânăra generaţie. De pildă, muzicianul Nicu Alifantis a compus cântecul din scurtmetrajul „Echipajul“, iar poeta Nina Cassian, versurile din filmul „Tehnică nouă, oameni culţi“. Un alt nume care se leagă de istoria studioului Sahia este Pantelie Tuţuleasa, fost operator de film al familiei Ceauşescu. Deşi făcea parte din „familia Sahia“, Tuţuleasa evita să vorbească cu colegii despre experienţele de pe teren cu dictatorul. 

Sursă foto: Wikimedia Commons

Scurtmetrajele „Cazul D“ (1966), regizat de Alex Boiangiu, şi „Echipajul“ (1985), al lui Doru Segall, au fost printre cele proiectate de Sahia Vintage, în noiembrie, pe Facebook. „Cazul D“ abordează, între altele, tema violenţei în familie: un bărbat internat într-un azil de bătrâni, care fusese agresiv cu rudele şi îşi părăsise copilul la vârsta de 4 ani, îşi rescrie povestea vieţii în faţa camerei de filmat şi susţine că, de fapt, în trecut, a adoptat un copil în vârstă de 4 ani. „Un om care a fost violent faţă de familia lui acum trăieşte consecinţele. Editarea biografică pe care o face el e o vulnerabilitate, un soi de umanitate. Nu spun asta cu plăcere, pentru că omul nu e de admirat“, spunea Adina Brădeanu imediat după proiecţie.

Antropologul Vintilă Mihăilescu scria în 2015, în „Dilema veche“, despre „Cazul D“ că este un reportaj de investigaţie care urmăreşte să găsească familia unuia dintre bătrâni – ceea ce evidenţiază „grija pentru om“ a sistemului comunist şi „pătrunde tot mai adânc în viaţa cotidiană a unui azil“. 

„Echipajul“, în schimb, un scurtmetraj din alt registru, parcurge o călătorie pe Dunăre, dincolo de graniţele ţării, în anii ’80, în condiţiile în care era dificil să obţii aprobare pentru un astfel de film documentar.   

Minerii – necăjiţi, dar fericiţi 

Sahia a apelat şi la un actor iubit de români, Amza Pellea, în costumul lui Nea Mărin, ca să transmită mesajele educaţionale ale partidului, precum comportamentul preventiv la volan şi sancţionarea consumului de alcool la locul de muncă. Cele două scurtmetraje regizate de Iancu Moscu în 1975, „Nea Mărin şi tractoriştii“ şi „Nea Mărin şi pietonii“, au prins la public pe vremuri, iar astăzi îi uimesc pe cei aflaţi la prima vizionare.  

Munca stătea la baza societăţii comuniste, cum spuneau discursurile oficiale, iar statul avea, teoretic, grijă de oamenii muncii. Însă minerii lucrau în condiţii grele în subteran, unde îşi puneau zilnic viaţa în pericol. Cu toate astea, minerilor li se cerea să fie fericiţi. În 1982, regizorul Copel Moscu, aflat la începutul carierei, a inclus momentele de amărăciune ale unor mineri din Maramureş în primul său film documentar pentru Sahia, „Seraliştii“. La ceva timp de la difuzarea scurtmetrajului, minerii respectivi au fost obligaţi să vorbească la televiziune despre mulţumirea lor deplină. Se întâmpla în contextul în care, cu cinci ani în urmă, fusese greva minerilor din Valea Jiului, care le cam scăpase de sub control autorităţilor comuniste.  


 Arhiva de documente, pierdută într-un subsol 

Corina Şuteu, ministrul Culturii în Guvernul Cioloş, anunţa pe Facebook, în iulie 2016, descoperirea arhivei de documente a studioului Sahia. Reprezentanţi ai Ministerului Culturii şi ai ANF o găsiseră într-un subsol. „S-a constatat că arhiva cuprinde un număr impresionant de documente, însă ele au fost depozitate în ultimele decenii în condiţii improprii, de umezeală şi lipsă a ventilaţiei“, scria Corina Şuteu pe Facebook. „Din ceea ce au putut constata la o primă vedere membrii grupurilor şi reprezentanţii Ministerului Culturii, arhiva conţine documente legate de producţia de filme documentare, relaţiile internaţionale ale Sahia Film cu studiouri similare din Franţa, Marea Britanie sau Germania Federală, scenarii şi decupaje, caiete de film, planuri de producţie cinematografică, sistemul de finanţare şi salarizarea angajaţilor, începând din anii 1950 până în anii 1990, inclusiv.“ Nimeni nu poate stabili, însă, dacă arhiva este sau nu completă. 

A urmat dezinfecţia prin iradiere a mai multor documente din arhivă la Centrul de Iradieri Tehnologice de la Măgurele (IRASM), un proces important înainte de inventariere şi depozitare, dar şi pentru stoparea degradării acestor materiale din patrimoniul cultural. 

„De când se află arhiva în beciul din Calderon? Cel mai probabil, de la începutul anilor 2000, când a fost mutată fără a exista (sau nu s-a găsit) un inventar al conţinutului ei“, scria pe blogul „Adevărul“ Iulia Popovici, critic de teatru şi film. „În tot acest timp, din unele bibliorafturi cleiul s-a scurs, prinzând boabe de apă cu rugină într-o reţea care face dosarele să pară ferecate în fire de aur…“. Conducerea studioului Sahia n-avusese curiozitatea să scotocească prin arhiva abandonată.  


Copel Moscu, cineast: „Filmele mele au rulat la cinematografele mai periferice, nu la cele centrale“

Copel Moscu (67 de ani) este unul dintre regizorii de la Sahia care au reuşit să fenteze regimul şi să nu includă în filmele sale secvenţe propagandistice. Dar pentru asta a plătit un preţ: creaţiile sale rulau mai degrabă la periferie. În acest interviu pentru „Weekend Adevărul“, cineastul vorbeşte despre necazurile avute de pe urma scurtmetrajului „Seraliştii“, care surprindea amărăciunea minerilor, dar şi despre motivul pentru care cenzorii i-au interzis filmul „Va veni o zi... “. În prezent director al festivalurilor de film internaţional Cinepolitica şi Experimental, Copel Moscu a condus, între 1990 şi 1991, studioul Sahia, dar mărturiseşte că a demisionat pentru că n-a avut cum să-l salveze.

Sursă foto: Mediafax 

Imagine indisponibilă

„Weekend Adevărul“: Cum au fost pentru dumneavoastră primele zile de muncă la Studioul Sahia?

Copel Moscu: Când am ajuns la Studioul Sahia, la începutul anilor ’80, era un loc foarte liniştit, pentru că avea un mare avantaj: oferea un salariu lunar, pe când cineaştii din Buftea lucrau pe contract. Sahia a început, în anii ’50, ca un studio de propagandă. Înainte de a se dezvolta televiziunea, în fiecare săptămână, rula la cinematograf, înaintea filmului artistic, un documentar Sahia sau Jurnalul de Actualităţi. Erau prezentate evenimentele sociale şi economice cele mai importante, evident, în slujba societăţii comuniste – sute de reporteri alergau în ţară să filmeze ceea ce li se ordona. O dată sau de două ori pe an, cineaştii mai făceau câte un film documentar la propria lor propunere. În general, cineaştii munceau în cele mai grele condiţii, ajungeau de pe teren noaptea târziu la laboratorul de developare, lucrau pe peliculă de 35 de milimetri, iar developarea peliculei negative era un proces laborios. După care se copia pe peliculă pozitivă şi se începea montajul pe pozitiv, iar sunetul se adăuga pe o bandă separată. Mai târziu, studioul a căpătat o tentă politică din ce în ce mai acută, ajunsese un fel de studio personal al familiei Ceauşescu. Atunci era mai greu să faci filme documentare. 

Ce regizori lucrau la Sahia când v-aţi angajat?

Erau cineaşti clasici ai filmului documentar care luaseră premii internaţionale: Titus Mesaroş, Ion Visu – tatăl actorului Gheorghe Visu –, Ion Moscu, Dumitru Done, Stere Gulea, Iosif Demian. Am avut colegi ca Iulian Mihu şi Mircea Săucan. Ei veneau de la studiourile Buftea, unde realizaseră deja filme de lungmetraj, dar s-au retras la Sahia când vremurile au devenit şi mai grele. Pe vremea aceea, ministerele comuniste voiau să se producă filme de protecţia muncii, de prezentare a întreprinderilor. E o adevărată comoară acest patrimoniu cinematografic în care erau prezentate industria şi agricultura românească, evident, cu exagerări şi minciuni prin omisiune. Nu sunt un nostalgic al epocii Ceauşescu, am urât acea perioadă, dar cred că după Revoluţie a fost un jaf economic, iar acest jaf se poate calcula şi prin acele filme. Ceauşescu aducea tehnologie nouă şi erau multe întreprinderi utile şi competitive. Anumite filme, chiar dacă nu au valoare artistică, sunt documente istorice de pe urma cărora putem să avem o imagine mai clară. 

Nişte „piese“ nereuşite 

Credeţi că e important să ajungă la public mai multe filme din Arhiva Sahia?

Deja s-a început recuperarea filmelor. Nu trebuie să ajungă toate la public, dar unele dintre ele merită să fie prezentate sociologic, antropologic şi istoric. Unele sunt chiar bijuterii ale artei cinematografice. În anii ’80, am venit la Sahia alături de o generaţie de cineaşti, printre care erau Laurenţiu Damian şi Ovidiu Bose Paştină, şi am folosit facilităţile pe care le oferea studioul ca să ne facem propriile filme. Fiecare dintre noi şi-a realizat opera cinematografică pe care o ştie lumea – o nişă destul de în vârstă, e adevărat –, iar ea e importantă pentru cei pasionaţi de istoria filmului şi de cunoştinţe din epoca respectivă. La care dintre documentarele realizate de dumneavoastră la Sahia ţineţi mai mult şi de ce? Toate îmi plac, însă primele filme cred că au fost mai sincere: „Seraliştii“, „Pe malul Ozanei“, „Va veni o zi...“. Şi celelalte îmi sunt dragi, dar la ele se simte clar o frână ideologică. În filmele mele nu există niciun moment al propagandei, ceea ce era foarte greu de evitat. Toată lumea se miră că acele filme au scăpat de cenzură. N-au scăpat, au ieşit pe ecrane, dar au rulat la cinematografele mai periferice, nu la cele centrale. Din filmele mele cenzorii nu aveau ce să taie, dar, din punctul lor de vedere, nu erau nişte „piese“ reuşite. Studioul se supunea legilor socialismului ştiinţific de atunci şi fiecare film avea un cost de fabricaţie. De aceea, trebuia să iasă pe piaţă şi să încaseze nişte bani. În felul ăsta au reuşit să fie difuzate. Pe vremea aceea, de exemplu, elevii erau duşi cu cârdul la cinematografe, la preţ redus. În şcoli se vindeau milioane de bilete. 


Sursă foto: Arhiva personală Copel Moscu 

sahia

Prietenia cu minerii şi un mic secret 

Cum i-aţi cunoscut pe minerii din documentarul „Seraliştii“?

Lucrurile pe vremea aia se făceau pe baza prieteniei cu tot felul de oameni. M-am împrietenit cu minerii din Maramureş, am băut cu ei şi m-am gândit să fac un film despre mineritul românesc. Era un film jucat de ei, ştiau exact ce am de gând să filmez. Filmul a avut mare succes, a luat câteva premii. A participat şi la Festivalul Naţional de Film de la Costineşti, atunci extrem de important – cine lua premiu acolo era calificat pentru liga mare a cineaştilor. Am avut norocul să iau premiu. În juriu erau Dan Piţa, Iosif Demian, Victor Rebengiuc şi pictorul Sabin Bălaşa; le-a plăcut filmul şi l-au selectat, deşi indicaţia era să ia altul. Asta mi-a adus nişte probleme: Televiziunea Română a făcut o emisiune specială de tineret şi i-a chemat pe acei mineri să dea o altă interpretare a celor afirmate în film. Există o secvenţă în care mărturisesc că în franceză cu greu pronunţă ce înseamnă să fii fericit. În film are accente tragicomice, dar cei de la televiziune au luat-o în serios şi le-au cerut minerilor să explice că fericirea lor e totală, că nu e nimic batjocoritor în acea afirmaţie. De fapt, ei nu erau fericiţi deloc, aveau o viaţă grea. 

Ce paşi trebuia să urmaţi până viziona comisia de cenzori scurtmetrajele? 

Trebuia să existe intenţia de a face un film de propagandă, aşa-zisul scenariu care trebuia aprobat. De exemplu, „Va veni o zi... “, un film despre o crescătorie de găini, care a luat premii internaţionale după Revoluţie, a fost interzis. Trebuia să faci un fel de laudatio al agriculturii socialiste şi, după aprobarea acestui jurământ de credinţă faţă de societatea comunistă, treceai la filmare. Atunci erai oarecum liber, dar, când ajungeai în faţa comisiei de cenzori, era mai greu. Se luau cu mâinile de cap de nervi, pentru că nu era exact ca în scenariu. Unii cenzori se uitau la imagine, alţii închideau ochii şi ascultau, nu cumva să fie vreun cuvânt deşucheat sau cu subînţeles.

Cum au motivat interzicerea filmului? 

Imagine indisponibilă

Filmul prezintă luxul agriculturii româneşti, dar aveau o singură obiecţie: că, atunci când va rula pe ecrane, oamenii or să vadă că se produce multă carne şi, când o să intre în magazine, o să se întrebe unde este carnea. O să spun un secret: a trebuit să fac din resturile rămase de la filmare un film mai scurt cu acelaşi subiect, de protecţie a muncii, despre cum se jumuleşte găina, ca să scoată bani. 

Filmările pierdute în decembrie ’89

La Revoluţie, regizorii de la Sahia au ieşit pe teren.

Da, eu însumi am ieşit pe teren. Orice documentarist îşi dă seama că evenimentele alea sunt unice şi, bănuiam eu, irepetabile. Am filmat nişte lucruri care acum sunt de negăsit. Se duceau la laboratorul din Buftea, cineva privea şi selecţiona ce să meargă mai departe. Nici acum nu s-a desluşit misterul cenzurării în vremea Revoluţiei a acelor imagini zguduitoare. N-am să dau mai multe detalii, dar erau terifiante: un popor şi o armată dezlănţuite, nişte duşmani aproape invizibili şi sute de crime. Multe materiale filmate care revelau o anumită cruzime a Revoluţiei au dispărut. Unele au apărut în filme documentare din străinătate, probabil cineva le-a traficat. Deşi am fost pentru o scurtă perioadă directorul acelui studio, imediat după Revoluţie, nu ştiu ce s-a întâmplat cu ele. 

De ce v-aţi dat demisia? 

Am simţit că trebuie să-mi dau demisia pentru că era o perioadă extraordinar de interesantă pentru producţia de filme, iar eu pierdeam timpul cu chestiuni administrative câte 16 ore pe zi. Am încercat să refac studioul, dar, din moment ce legile erau de pe vremea comuniştilor, era foarte greu. Studioul Sahia avea 450 de angajaţi. Ce filme să faci atunci cu atâţia oameni şi cum să recuperezi banii? Era o tehnologie complicată şi costisitoare. 

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite