„Simfonia Alpilor“, la înălţime cu Christian Badea la Ateneu

„Simfonia Alpilor“, la înălţime cu Christian Badea la Ateneu

Chistian Badea, alături de Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu" FOTO: Rona David

Pe 26 şi pe 27 aprilie,  Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu” a avut în program, la Ateneu, lucrări semnate  de Joseph Haydn, W. A.  Mozart şi Richard Strauss. Solist în concertul nr. 4 pentru corn şi orchestră de Mozart a fost  Martin Owen, cornist recunoscut pe plan internaţional. „Simfonia Alpilor“, de Richard Straus, a fost extraordinară, în viziunea maestrului Christian Badea, dirijor principal al Filarmonicii „George Enescu“.

Ştiri pe aceeaşi temă

"Simfonia Alpilor" 

Texte de Octavia-Anahid Dinulescu        

 Compozitor prolific, a cărui creaţie se suprapune din punct de vedere cronologic cu curentele moderniste ale primei jumătăţi a secolului XX, Richard Strauss (1864-1949) este ultimul mare romantic. Reprezentant al simfonismului de amplă factură, pe linia Liszt-Wagner, profund ataşat de ideea de a asocia muzicii un program (de natură extramuzicală) care să o susţină, să o dubleze şi să o nuanţeze, Richard Strauss duce în mod magistral conceptul romantic la un apogeu de secol XX - a trăit până aproape de jumătatea veacului -, în acelaşi timp în care alţi compozitori, sesizând criza în care ajunseseră atât  limbajul tonal, cât şi tendinţa de exacerbare a formelor şi conţinutului de natură romantică, erau în căutarea unor alternative. Impresionismul lui Debussy, asimilarea tradiţiei orale ca substitut la Bartok şi Stravinski, procedeele profund radicale ale serialiştilor (Schoenberg şi a doua şcoală vieneză), reîntoarcerea la epoci trecute sub forma neoclasicismului erau toate încercări de a depăşi un punct critic în care ajunsese idiomul romantic. Şi totuşi, Richard Strauss arată că se mai poate scrie muzică bună în continuarea tradiţiei. Până la vârsta de 25 de ani, când începe lucrul la poemul Moarte şi transfiguraţie, Strauss mai compusese două poeme simfonice, Macbeth şi Don Juan, iar noua piesă reprezintă o îndepărtare de sursele literare preexistente, în scopul de a adopta un program propriu de natură narativă. Poemele sale simfonice, două simfonii monumentale (Domestica şi A Alpilor), creaţia amplă de opere (să menţionăm doar Salome, Elektra) exemplifică faptul că, rămas fidel doctrinei romantice şi ideii de a amplifica mesajul sonor prin apelul la text, Strauss se prezintă drept unul dintre cei mai proeminenţi creatori într-o perioadă grea a istoriei muzicii, ducând limbajul orchestral şi tehnica de compoziţie la nişte proporţii şi nişte subtilităţi timbrale de un puternic impact.

  Aflat la apogeul măiestriei sale în genurile programatice şi cu talentul de a traduce în muzică o gamă largă de idei bine exersat, Strauss compune în  iarna 1914-1915 Simfonia Alpilor, o lucrare care, deşi poartă titlul de simfonie, are aspectul unui monumental poem simfonic. Renunţând la structura tradiţională în patru mişcări, Strauss recurge la o succesiune de 22 de momente descriptive ce se înlănţuie fără pauză.

Noaptea, răsăritul soarelui, ascensiunea, intrarea în pădure, drumul pe lângă pârâu, la cascadă, apariţia, pajişti înflorite, poieini, pe gheţar, clipe pline de primejdie, creasta, viziune, se ridică ceaţa, soarele se întunecă, elegie, liniştea dinaintea furtunii, coborâre, furtună, soarele apune, noaptea sunt indicaţii care însoţesc muzica făcând referire la aventura trăită timp de o zi pe munte. Iată că ideea ce stă la baza Simfoniei Alpilor este spectaculos de simplă: urcarea şi coborârea muntelui, dar aici Strauss are ocazia de a „descrie” muzical şi de a „colora” timbral fiecare pas, fiecare peisaj, fiecare eveniment. 

Îi stă la dispoziţie o orchestră gigant, ale cărei resurse ştie să le exploateze cu măiestrie. Apoi, prin Simfonia Alpilor, Strauss îşi va lua rămas bun de la genul poemului simfonic; va prefera, în continuare, genurile scenice (operă, balet) şi vocale (cu precădere cel de lied).

  Concertul nr. 4 pentru corn şi  orchestră, KV 495, de Mozart

            Aşa cum muzica lui Schubert este dominată de vocalitatea liedului iar cea a lui Ceaikovski aminteşte adeseori de balet, putem spune că, pentru Mozart (1756-1791), orice partitură pare o transfigurare a unui număr de operă. Muzica sa - chiar şi cea mai austeră pagină instrumentală - este continuu animată de personaje, reale sau virtuale; gândirea dramaturgică este cea care asigură o rafinată diversitate a conţinutului emoţional al muzicii. Poate cel mai renumit copil minune al istoriei muzicii, Wolfgang Amadeus Mozart fără îndoială că îşi datorează faima obţinută la o vârstă fragedă unor calităţi cu totul excepţionale, în măsură să prevestească o carieră de geniu; la fel de adevărat este, însă, şi faptul că tatăl său, Leopold Mozart, la rândul său muzician, a depus toate eforturile ca celor doi copii - Wolfgang şi sora mai mare, Nanerl - să li se recunoască talentul, învăţându-i foarte devreme primele noţiuni muzicale şi pornind în lungi turnee de concert. 

FOTO: cornistul Martin Owen, invitat al Filarmonicii "George Enescu" pentru acest concert

De la şase ani datează primele compoziţii muzicale, dar aptitudinile de interpret se făcuseră remarcate dinainte. În 1777, Wolfgang pleacă din nou în turneu; este primul în care nu este însoţit de tatăl său, ci de mamă. La Mannheim face cunoştinţă cu familia Weber; mai târziu, se va căsători cu Constanze Weber, una din cele patru fiice - de aici şi relaţia de rudenie dintre Mozart şi Carl Maria von Weber

            Trebuie spus că în cazul celor mai mulţi compozitori, putem vorbi despre o periodizare a creaţiei care cuprinde tinereţea, maturitatea şi momentul sintezelor creatoare. La Mozart, deşi se poate delimita o perioadă a copilăriei şi a adolescenţei plină de turnee în marile centre muzicale ale Europei, una a tinereţii marcate de angajarea la curtea arhiepiscopului din oraşul natal, Salzburg şi ultimul deceniu de viaţă, cel vienez, acestea nu sunt definite de schimbări majore în stilul sau estetica muzicii mozartiene. Mozart a avut o viaţă scurtă, dar a compus miraculos de mult, în toate genurile aflate în uz în epoca sa. Mai mult, poate dacă talentul de improvizator nu ar fi lăsat departe de hârtia cu portative o cantitate de asemenea remarcabilă de muzică, rămasă nescrisă dar despre care există relatări impresionante, moştenirea mozartiană ar fi fost cu atât mai bogată. O încercare de a nota lucrările importante din creaţia sa este dificilă: chiar şi cele care pot părea mai puţin însemnate poartă amprenta inconfundabilă a geniului mozartian. Cele 27 de concerte pentru pian, 7 concerte pentru vioară, cele 41 de simfonii, sonatele pentru pian şi cele pentru pian şi vioară,  cvartetele de coarde şi operele lui Mozart trasează doar în linii mari repere ale creaţiei - bogată, luxuriantă chiar, care emană fantezie debordantă şi bun gust, o muzică ce transcende realitatea imediată şi ne poartă într-o lume mistică a esenţelor. Mozart a murit în decembrie 1791, curând după o schematică punere în scenă de către câţiva prieteni muzicieni, în camera de suferinţă, a propriului Recviem, rămas neterminat.

            Concertele dedicate instrumentelor de suflat sunt relativ puţine: un concert pentru fagot, două pentru flaut (de fapt unul pentru flaut şi unul pentru oboi), un concert pentru clarinet. Totodată, pentru corn Mozart a compus patru concerte, probabil cele mai frecvent prezente în repertoriul corniştilor. Scrise la Viena, cele patru concerte pentru corn oi orchestra ale lui Mozart au fost dedicate amicului sau, Joseph Ignaz Leutgeb  iar schiţele indică faptul ca Mozart mai avea în plan să compună încă două. Pe prim cornistul Leutgeb, Mozart îl cunoscuse la Salzburg şi multe dintre solo-urile de corn din simfoniile sale par a fi scrise tot pentru el. (Texte de Octavia-Anahid Dinulescu, în caietul program al Filarmonicii "George Enescu")

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: