Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Chiar dacă lucrarea lui George Enescu a avut premiera la Paris, totuşi nu este foarte jucată în lume, iar Bucureştiul rămâne singurul loc în care este prezentată cu oarecare regularitate. De la creaţia românească din 1958 şi până azi, au fost propuse publicului mai multe montări, unele foarte moderne (Andrei Şerban, Petrică Ionescu, Nicolas Joel), altele clasice (Jean Rînzescu), sau banale (Anda Tăbăcaru-Hogea, Cătălina Buzoianu). Anul acesta va fi o nouă punere în scenă, semnată de Valentina Carrasco, a cărei apartenenţă la curentele moderniste occidentale ne face să aşteptăm o montare radicală. Păcat însă că alte opere româneşti nu se bucură de aceeaşi atenţie, respectiv de lecturi regizorale noi: O scrisoare pierdută este cel mai bun exemplu. Şi, de ce nu?, poate chiar o seară dedicată lui I.L. Caragiale, prin alăturarea compoziţiei lui Dan Dediu de O noapte furtunoasă a lui Paul Constantinescu. E un potenţial care merită exploatat.

Altfel, numărul de titluri stagionale al ONB nu este chiar rău: 17 în sezonul trecut (fără a pune la socoteală şi coproducţia cu Royal Opera House pentru Manon Lescaut, care nu a putut fi prezentată din motive tehnice). Problema este că repertoriul ONB rămâne mereu acelaşi, jalonat de TraviataBărbierulAida şi Rigoletto, în timp ce Wagner este prea puţin reprezentat (şi totuşi se poate, ba chiar la un nivel foarte înalt, cum a fost Parsifal de la Ateneul Român), iar barocul lipseşte în continuare (deşi se vorbea la un moment dat de o producţie Parnassus şi, în plus, să nu uităm sălile pline pe care le fac Indiile galante de Rameau, la Iaşi). În acest context, Falstaff părea o mare noutate anul trecut, dar în timp montarea lui Graham Vick a reuşit să treacă foarte bine peste şocul iniţial şi să devină o piesă de bază a repertoriului. Cât despre Traviata, azi exportarea producţiei la Philadelphia este un motiv de mândrie şi demonstrează că reproşurile care s-au făcut ideii de închiriere de producţie (Tosca) sunt nefondate.

Însă e doar un început. Iar ONB se confruntă astăzi cu diverse presiuni pentru a se reîntoarce la un trecut falimentar. Soluţia nu este exportul de cântăreţi, care nu aduce nici un beneficiu. Soluţia este continuarea reformei: noi chei de lectură a unor opusuri clasice, invitaţi străini de prim rang, punerea în valoare a potenţialului liric local, revirimentul companiei de balet.

Continuarea articolului o puteţi citi pe blogul Despre Opera:

https://despreopera.wordpress.com/2015/10/13/opera-si-criza-3-bayerische-staatsoper-intre-traditii-si-modernism/