Ipoteza cea mai apropiată de adevăr mi se pare a fi aceea că dl. Alexandrescu amestecă într-o combinaţie nereuşită, care mereu îi joacă feste, punându-l în situaţii din ce în ce mai penibile, rolul Ucenicului vrăjitor cu cel al Rabinului înţelept care şi-a cam pierdut înţelepciunea.

Cum stau lucrurile din perspectiva strictă a calendarului? La data de 4 aprilie, dl. Vlad Alexandrescu a decis întreruperea interimatului prelungit al d-lui George Călin la conducerea ONB şi înlocuirea lui cu un alt interimat. Cel al dirijorului Tiberiu Soare. Care, uitând că din condiţia de interimar este doar un administrator de treburi curente şi probabil şi pentru a da satisfacţie grupului său de susţinători din care defel întâmplător face parte şi soţia domniei-sale, balerină la ONB, socoteşte că prima decizie, de maximă urgenţă pe care trebuie să o ia, e aceea de a şterge din dreptul numelui balerinului Johan Kobborg funcţia de director al Baletului. Urmată de plasarea acestuia, funcţionăreşte, hoţeşte, descalificantă artisticeşte şi moraliceşte pentru cineva ce pretinde a fi artist, aşa cum o repetă la nesfârşit dl. Soare, în tabelul nominal, strict alfabetic, al dansatorilor. Fără a dovedi nici cel mai mic respect pentru ceea ce a făcut dl. Kobborg în vederea revigorării respectivului compartiment al Operei. Care, cu sau fără voia, soliştilor vocali, mulţi dintre ei trăind din amintirea concursurilor internaţionale câştigate în studenţie şi în tinereţea demult trecută, cu sau fără voia  Corului, a instrumentiştilor sindicalişti ori chiar a unor balerini, unii supraponderali însă şi ei fruntaşi în lupta sindicală, a devenit cea mai performantă parte a Operei. Singura, hélas, validată ca atare pe marile scene ale lumii.

E drept, pentru stimularea şi recompensarea performanţei sale, dl. Kobborg a avut parte de un salariu consistent, la standarde occidentale. Salariu nu prea obişnuit în România, ce a stârnit invidia artiştilor cu mentalităţi de funcţionari, în continuare partizani ai egalitarismului de tip comunist. Un salariu în absenţa căruia mă îndoiesc că dl. Kobborg ar fi acceptat vreodată să lucreze la ONB.

Decizia d-lui Alexandrescu, urmată de încordările de muşchi de tip Popeye Marinarul ale d-lui Soare, a provocat reacţii adverse puternice, culminând cu demisia d-lui Kobborg. Ministrul Culturii vrea să dreagă lucrurile din mers, dar cu jumătăţi de măsură. Aşa că îi cere d-lui Soare să facă un pas înapoi, adică să accepte postul de director general adjunct, deşi normal era să îl lase la vatră, şi îl numeşte în locul rămas liber pe dirijorul Vlad Conta. Crezând ori voind să creadă că prin numirea iscălită la data de 9 aprilie a rezolvat problema. Numai că autoamăgirile nu ţin loc de realitate, cum nu o fac nici dezinformările sistematice ale d-lui Conta. Care, pur şi simplu, nu înţelege că dl. Kobborg nu vrea să lucreze sub nici o formă sub conducerea celui care, doar cu câteva zile înainte, îl jignise prin atitudini discreţionare de bulibaşă şi vorbe pentru care ar trebui să intre în pământ de ruşine.

Sindicaliştii din Operă semnează petiţii anti-Kobborg, anti-Dincă, anti-Alina Cojocaru, ba chiar şi anti-artă, anti-performanţă, anti-tot. Dar pro-mediocritate. Şi pro-egalitarism. Mai ales pro-egalitarism. Lozinci prin comparaţie cu care celebra „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă” din vremea lui Nicolae Ceauşescu pare de un capitalism feroce.

Unde mai pui că respectivii îşi asigură şi o neaşteptată celebritate internaţională şi cronici pe prima pagină a marilor ziare graţie nu magnificului lor talent, ci datorită unei groteşti şi descalificante manifestări de tip huliganico-mineresc, Manifestare cu caracter xenofob şi naţionalist, aşa, ca la începutul anilor 90. Nu voi uita prea curând imaginea televizată a unei pretinse doamne cu mentalitate de tovarăşa cu munci de răspundere de odinioară, cetăţeană despre care aflu că ar fi de profesie regizoare. Un No Name care prin tot, prin înfăţişare, prin vorbă, prin faptă, cerea egalitate, după modelul muncitoarelor de la Apaca.

Ministrul Vlad Alexandrescu, dornic să dea la toată lumea dreptate ori iluzionându-se că o poate face, anunţă marţi pe facebook că ar fi găsit soluţia miraculoasă unanim acceptată. Pe care o va face cunoscută doar a doua zi. Aceea a revenirii d-lui George Călin în ONB, pentru alte trei luni de interimat. După care totul va fi altfel. Aşa ne asigură dl. ministru. Cum altfel mai rămâne de văzut. Dl. Alexandrescu obţinând astfel ori sperând să obţină prin vorbe de clacă o amânare. Poate chiar uitarea. Soluţia este însă una cu învinşi şi învingători şi provoacă rebeliuni soldate cu anularea unui spectacol. Spectacol de la care dl. Vlad Alexandrescu chiuleşte. Reprogramându-l pentru a doua zi la matineu. Noul spectacol aduce o nouă răzgândeală. Cele trei luni ale d-lui Călin rezumându-se la mai puţin de o zi.

Sigur, e simplu să spui că ceea ce se petrece de mai bine de două săptămâni încoace la ONB e în exclusivitate rezultatul manifestării exacerbate a unor orgolii rănite. Lucrurile sunt de fapt mult mai complexe şi ţin de realitatea tristă a României ultimilor 26 de ani. Generate de scăzutul apetit pentru reforme.

Precum toate celelalte instituţii de spectacole profesioniste, de stat, din România, ONB funcţionează într-un cadru legal învechit, neconcurenţial, ce nu stimulează deloc performanţa. Şi nici diferenţierile aferente. Regăsibile ca atare şi în salarii. Fără doar şi poate, acestei cauze esenţiale i se asociază şi altele. Dintre care lupta pentru supremaţie între compartimente e cea mai evidentă. Nici compartimentele însele nefiind fără fisuri. Cert e că aceste cauze  nu pot fi nici identificate, nici înlăturate prin jocul de-a rabinul ori de-a ucenicul vrăjitor şi nici prin comunicate pe facebook, şi nici prin amânări. Aşa cum încearcă jalnic actualul ministru al Culturii.