INTERVIU Stere Gulea, regizor: „Mi-a făcut foarte rău întoarcerea în universul lui Ilie Moromete“

INTERVIU Stere Gulea, regizor: „Mi-a făcut foarte rău întoarcerea în universul lui Ilie Moromete“

Timpul a avut răbdare cu Stere Gulea, care a realizat, după 30 de ani, continuarea filmului „Moromeţii“, după romanul scris de Marin Preda. În cinematografe, din 16 noiembrie. Fotografii: Eduard Enea

Stere Gulea (75 de ani) vorbeşte despre reîntoarcerea la „Moromeţii“ lui Marin Preda pentru cel de-al doilea lungmetraj realizat la o distanţă de trei decenii, într-o societate diferită şi liberă, dar în care a regăsit o lume a satului mult mai săracă. Vremea lui Ilie Moromete, spune cu tristeţe regizorul, a apus.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pe 16 noiembrie, „Moromeţii“ lui Marin Preda revin pe marile ecrane, în regia aceluiaşi Stere Gulea, la 31 de ani de la apariţia primului film. Bazat pe un scenariu inspirat din cel de-al doilea volum al romanului, din „Viaţa ca o pradă“ şi din publicistica lui Preda, „Moromeţii 2“ reia firul poveştii familiei Moromete după cel de-Al Doilea Război Mondial, în contextul instalării comunismului. Ne-am întâlnit cu Stere Gulea în cafeneaua bucureşteană „Jos Pălăria“, unde, plimbându-şi privirea peste fotografiile cu marii actori români care acoperă pereţii, ne-a vorbit despre actorii lui, despre datoria de a răspunde, printr-o nouă ecranizare, la întrebarea „Unde mergem noi, domnule?“, dar şi despre dezamăgirea pe care o are în anul Centenarului. Referitor la murmurul iscat de preluarea rolului lui Ilie Moromete de către Horaţiu Mălăele, Gulea spune că el şi cu Rebengiuc aduc pe ecran două interpretări diferite şi la fel de viabile. Coarda sensibilă rămâne însă alta:  cele două filme „Moromeţii“ vorbesc despre o lume care nu mai există.


„Weekend Adevărul“: Domnule Stere Gulea, în urmă cu câţiva ani spuneaţi că nu aveţi în plan continuarea filmului „Moromeţii“. Ce v-a determinat să  reveniţi asupra romanului scris de Marin Preda şi să realizaţi şi partea a II-a a filmului?
Stere Gulea: Zilele trecute mi-am amintit că, de fapt, imediat după „Moromeţii 1“, am încercat să scriu un scenariu pentru partea a II-a. Era, însă, o continuare imediată a poveştii. O adaptare după „Delirul“ şi o parte din „Moromeţii 2“ a lui Preda. Am abandonat. Încă nu puteam să mă detaşez de experienţa primului film. Filmat în 1985, am întâmpinat atunci foarte multe piedici din partea autorităţilor comuniste. Te gândeşti – ce-ar fi putut deranja la un film ca „Moromeţii“? Or, a trebuit să rabd un an şi jumătate să iasă filmul! Cu „N“ vizionări. Găseau te-miri-ce: că e prea sumbru, că de ce umblă oamenii desculţi, tot felul de lucruri aberante. Ele erau descrise în roman, doar nu le inventasem eu. M-am ţinut tare, altfel compromiteam tot filmul.

„Nu găseam cheia filmului“

Totuşi, filmul fusese excelent primit de public. A fost premiat la festivaluri internaţionale de film în anii următori. Exista un interes major.
Mai aveam reţineri să-l continui şi din cauza volumului II din „Moromeţii“. Ca literatură, cred că nu e la fel de bun ca primul. Nu-mi place cum e scris. Stilul indirect al cărţii nu te invită la lectură. Dincolo de acest aspect, nu voiam să intru în toată acea poveste specioasă cu ceea ce se întâmplă după colectivizare în sat şi atmosfera tensionată dintre găştile care se carotau una pe alta. Nu mi se părea că e un subiect atractiv pentru un film. Ca să nu mai reamintesc cum au făcut, de fapt, comuniştii colectivizarea. Nu-mi plăcea nici ideea că Niculae (n.r. – fiul cel mic al lui Ilie Moromete) era activist de partid. Cred că a fost un context nefericit pentru Preda că a trebuit să scrie volumul ăsta. Sunt convins – deşi e greu de spus – că l-ar fi continuat altfel dacă nu erau acele vremuri. După Revoluţie, m-am luat cu Piaţa Universităţii. Am intrat într-o agitaţie civică şi nu gustam ideea să-l continui atunci.

Care a fost, în final, motivaţia? Vedeaţi „Moromeţii 2“ şi ca pe o datorie?
La un moment dat, da.M-am întrebat de ce las în suspensie toată povestea aceasta a Moromeţilor. Rămăsese întrebarea: „Unde mergem noi, domnule?“. Parcă-i lăsasem undeva în aer. Dar singurul impediment important de a mă apuca de el a fost că nu găseam cheia filmului. Ăsta e adevărul.

Acţiunea „Moromeţii 2“, plasată în anul 1945

Aşadar, care este povestea filmului „Moromeţii 2“? Cât se regăseşte în scenariul dumneavoastră din povestea celui de-al doilea volum al scriitorului?
Filmul este o adaptare liberă, inspirat din cel de-al doilea volum al romanului, din „Viaţa ca o pradă“ şi din publicistica lui Marin Preda. Cert e că Niculae nu e un activist de partid, deci nu respectă naraţiunea romanului. Filmul reia firul poveştii familiei Moromete după cel de-Al Doilea Război Mondial. Acţiunea e plasată, deci, în anii ’45 - ’46, o perioadă pe care o găsesc extrem de interesantă şi necunoscută. E perioada de tranziţie de la democraţie la dictatura comunistă, care se duce până în momentul în care are loc colectivizarea, când ţăranul român dispare. La început, după război, mai exista o speranţă.

Că vin americanii!
Copil fiind şi trăind la ţară, îmi amintesc că auzeam des expresia asta. Pe de-o parte, e perioada când oamenilor le sunt interzise, încet, încet, lucruri. Însă, în ciuda faptului că în ţară erau trupele sovietice, a mai existat o zbatere de a menţine statul de drept, cum ar fi manifestaţia pro-monarhie din 8 noiembrie 1945. Dar, după alegerile din 1946, când comuniştii şi-au legalizat puterea, s-a risipit definitiv acea speranţă. Mi s-a părut ofertant să-l plasez pe Ilie Moromete în acest zbucium. Moromete e un personaj dornic să descopere, să analizeze starea de fapt, să intuiască ce urmează. Lui îi place provocarea asta. Iar tot acest context politic e cel care influenţează, de fapt, povestea filmului: relaţia dintre el şi fiul lui, Niculae.

„Stere, nu pot să-l fac. Nu mai am vârsta“

Cine a citit scenariul prima oară?
Soţia mea. Avem o căsuţă la Bran şi am stat acolo o perioadă, numai noi doi. Aveam în cap să scriu altceva. Când s-a copt ideea cu „Moromeţii 2“, pur şi simplu, povestea a curs. Urcam în birou la etaj şi lucram cinci-şase ore. Scriam zilnic. Soţia nu ştia la ce lucrez. Într-o zi, i-am întins scenariul. A fost uşor intrigată. „Parcă voiai să scrii altceva...“, mi-a zis. I-a plăcut cum suna ideea. Bun, era prima variantă. Pe urmă, au mai fost câţiva care l-au citit. Fiica mea, Vivi Drăgan Vasile – operatorul filmului –, lui Victor (n.r. – Rebengiuc) i-am trimis şi producătorului Tudor Giurgiu, care, de altfel, mă rugase să i-l dau să-l citească la final. Prima impresie, în special de la oamenii în a căror părere crezi, e destul de importantă. Cum reacţiile au fost pozitive, a fost un imbold ca să continui, în sfârşit, povestea Moromeţilor.

Îl aveaţi în minte de la bun început pe Victor Rebengiuc în rolul lui Ilie Moromete. Într-un interviu, actorul a spus că s-a simţit „prea bătrân“ pentru rol. A fost singurul motiv pentru care nu a continuat?
Aşa este. Prima repetiţie pentru film am făcut-o cu Victor Rebegiuc – el semnase deja contractul că va juca rolul lui Ilie Moromete – şi cu Iosif Paştina, tânărul care-l joacă pe Niculae. După ce am făcut această repetiţie, m-a sunat a doua zi: „Stere, m-am gândit foarte bine. Nu pot să-l fac pe Moromete. Nu mai am vârsta. Să ştii că nu e o toană“. Victor a simţit să fie mai precaut cu el pentru acest rol. Orele lungi de filmare, naveta zilnică de 80 de km până în sat cântăreau altfel la vârsta asta. Sigur, intelectual, Victor stă impecabil. Joacă în continuare în spectacole de teatru. Dar pe o scenă de teatru eşti mai protejat. Am fost nevoiţi să schimbăm distribuţia. Ca opţiuni, pe primul loc a fost Horaţiu Mălăele. Mă mai gândeam la Gheorghe Visu, Marcel Iureş şi Răzvan Vasilescu.

„Horaţiu simte lumea aia. Victor a adoptat-o“

Cum a reacţionat Horaţiu Mălăele când i-aţi propus?
Nu se aştepta deloc. A fost surprins. Dar cred că l-a şi încântat. E, până la urmă, vorba şi de orgoliul unui actor, căruia i se oferă un rol pe care l-au avut alţi actori. Sigur că avea modelul lui Victor, am discutat despre inevitabilele comparaţii, dar i-am sugerat să citească scenariul. A doua zi m-a sunat şi, când ne-am convins că putem să facem treaba împreună, am început filmările imediat.

E inevitabilă comparaţia dintre cei doi actori?
Este, dacă ţii neapărat. Dacă spectatorul va rămâne doar la comparaţie înseamnă că filmul e prost. Cred că sunt două interpretări diferite, zic eu, la fel de valabile. Un actor trebuie să fie convingător în ceea ce îşi propune în rol. Se gândea cineva, înainte de „Moromeţii 1“, că i se potrivea lui Rebengiuc rolul unui ţăran? E un actor crescut în Bucureşti, fără să fi avut contact cu lumea ţărănească. Lumea a zis atunci: „Păi, Rebengiuc e cam intelectual, aşa...“. Acum, „Păi, Mălăele e actor de comedie!“. Eu i-am citit povestirile lui Horaţiu, în care vorbeşte despre copilăria sa de la ţară, şi mi-am dat seama că e de acolo. Simte lumea aia. Victor a adoptat-o. Fiind un profesionist la nivelul la care e, i-a ieşit excelent. E cum spune Horaţiu despre Victor: „Domne’, când intră într-un rol, şi-l asumă!“. Între vârfuri există respect. Pe undeva, e vorba şi de competiţie. Pot să spun acum, după ce am lucrat şi cu Horaţiu, că am avut noroc să lucrez cu doi actori ca ei. Diferiţi, dar amândoi de foarte mare calitate.

Cei doi „Moromeţi“ pe platourile de filmare, în satul Talpa (judeţul Teloerman), alături de producătorul filmului Tudor Giurgiu şi regizorul Stere Gulea Fotografii: Cinemagia

Aţi revăzut „Moromeţii 1“ înainte de a începe filmările la următorul? Ce impresie v-a lăsat după 30 de ani?
M-am uitat pentru că mă interesa scenografia. Se mai întâmpla să-l văd pe fragmente din când în când. La câte o proiecţie, când îl mai dădeau la televizor. De regulă, nu prea îmi place să mă uit la filmele pe care le-am făcut. Am sentimentul că nu văd decât ce nu-mi place şi critic tot ce mi se pare că n-a ieşit. Se întâmplă să am judecăţi destul de severe, dar, ştiu eu, printr-o întâmplare, când revăd un film, să-mi dau seama că sunt nedrept. În cazul „Moromeţii 1“, mi s-a întâmplat un lucru curios. În ultima vreme, m-am zbătut să se restaureze negativul filmului, care era într-o stare foarte proastă. Am revăzut, cu ocazia asta, jumătate din film – mă interesa să-l urmăresc tehnic. Am avut sentimentul că l-am văzut pentru prima dată. Atât de tare m-a impresionat performanţa Luminiţei Gheorghiu (n.r. – care o interpretează pe Catrina, soţia lui Ilie Moromete). Ştiam că a fost foarte bine, dar, probabil pentru că eram prea concentrat pe Victor, nu am privit-o cu atenţie. Cât de concentrat juca. Degaja o tensiune care m-a surprins, iată, după 30 de ani.

Care au fost cele mai mari provocări, de data aceasta, la filmări? Puteţi compara, dincolo de regimul diferit şi lipsit de restricţii?
Fiind foarte puţini bani pentru producţie, s-a lucrat într-un ritm infernal. Asta n-a fost bine. Din pricina asta, nu pot să spun că am rămas mulţumit. La „Moromeţii 1“ am filmat trei luni. Aveam atâtea cadre pe secvenţă că trebuia să aleg. Timpul ne permitea să avem discuţii cu actorii la câte o scenă, mai luam cartea, improvizam. E adevărat că primul volum îl descoperi citind şi recitind, e viu, e colorat. Ceea ce nu se întâmplă cu volumul II. Acum, am filmat 30 de zile adunate. Pentru un film de epocă, scenografic, a fost destul de complicat, pentru că a trebuit să facem eforturi ca să ne încadrăm în bugetul existent, pe ceas. Una dintre problemele pe care le-am avut şi pe care, de altfel, le are cinematografia românească, este cea legată de lucrul cu animalele. Erau câteva secvenţe care aveau o anumită semnificaţie şi care implicau animale. Niciuna n-a ieşit şi nu le-am putut folosi deloc în film.

„Marin Preda îl vedea pe Florin Piersic în rolul lui Moromete“

Cum aţi regăsit lumea satului din Talpa (judeţul Teleorman) faţă de cea din perioada comunistă? Şi cum o comparaţi cu cea din romanul lui Marin Preda?
Talpa s-a depopulat complet. În ’85, era tipic comunist, dar era viu. Astăzi e mort, părăsit. Sunt zone întregi în care casele sunt părăsite, stau aproape să cadă, iar natura şi-a reluat dreptul. Ai impresia că eşti în pădure. Din când în când, întâlneşti câte un om pe stradă. Mie mi-a făcut rău întoarcerea în acest univers. Am rămas cu un gust amar. Satul de acum nu mai are nimic de-a face cu ţăranul român, cu lumea din satul lui Ilie Moromete. Până la urmă, şi „Moromeţii 1“, şi „Moromeţii 2“ vorbesc despre o lume care nu mai este. Măcar în film să existe o imagine despre cum a fost. De altfel, flmele aduc un omagiu acestei lumi rurale.

În acest context, cât de actual credeţi că este Moromete astăzi? Credeţi că tinerii, de exemplu, ar fi interesaţi să vadă filmul?
Rămâne o întrebare, pentru că, într-adevăr, ei au alte repere acum. Dar nu poţi să anticipezi. Nu mă iau după primul film, pentru că nu cred că lucrurile seamănă şi nici contextul. Sunt multe lucruri care contribuie la percepţia unui film. Anii ăştia, vrând-nevrând, am avut ocazia să mă întâlnesc cu oameni din categorii dintre cele mai diverse. De exemplu, am dat peste un grup de tineri, la un moment dat, într-un service auto. Aveau 19-21 de ani. Erau nişte băieţi care nu ştiu dacă terminaseră liceul. Se porecliseră între ei: unul era Nilă, unul era Paraschiv, altul Achim şi vorbeau în texte din „Moromeţii“. Mi-au zis că au văzut filmul de şase-şapte ori! Păi, nici eu nu l-am văzut de atâtea ori! (Râde.)

Intră în categoria filmelor culte, aşadar.
Da, cam aşa cred. Recent, am fost la Gura Humorului, la un festival de film, unde s-a proiectat jumătate de oră din „Moromeţii 2“. După, a venit un domn la mine: „Domnul Gulea, când o să veniţi şi aici cu tot filmul?“ „Dom’le, nu ştiu, nu pot să spun şi nici nu vreau să vă mint.“ „Tare mult aş vrea să îl văd. E filmul în care noi ne regăsim cel mai mult“, a zis. E un răspuns. Poate să fie un secret al faptului că, dincolo de filmele alea româneşti istorice, care au publicul lor, „Moromeţii“ rămâne unul dintre filmele care se bucură de cea mai mare notorietate. Şi nu are nici acţiune, nici istorie, e un film cu ţărani.

„M-am apucat de «Moromeţii» într-o doară“

Vă propunem un exerciţiu de imaginaţie. Ce impresie credeţi că i-ar fi lăsat lui Marin Preda filmul?
El avea nişte modele care nu au legătură. Se formase într-o altă perioadă, cu un alt tip de cinematograf. Nu cred că i-ar fi plăcut reînvierea. Dacă el spunea că vrea ca Ilie Moromete să fie Florin Piersic... Piersic s-a supărat. Dar eu nu am făcut-o cu răutate. Că-mi e simpatic Florin. Dar mi-era greu să-l văd Ilie Moromete.

Dar a ştiut vreodată de intenţia dumneavoastră de a face un film după romanul scris de el?
Nu, murise deja. Eu l-am cunoscut prin Toma Caragiu. Mi-a dat impresia unui om foarte prudent. Când
m-am apucat de film a fost total neaşteptat. M-am apucat, aşa, într-o doară de „Moromeţii“. E adevărat şi că mi-a plăcut la nebunie primul volum. Dar instinctul te duce. Nu ştii cum gândeşte creierul, dar te trezeşti deodată că vrei să faci un anumit lucru. Că ai o idee.

Cei doi Niculae: de la campionul la şah la tânărul „nepregătit pentru viaţă“

Cum l-aţi găsit pentru rol pe Niculae din primul „Moromeţii“? Ce mai face?
În 2002, am revenit la Talpa împreună cu Victor Rebengiuc, cu Luminiţa Gheorghiu şi cu băiatul care l-a jucat pe Niculae, Marius Badea. Era acum un bărbat în toată firea, om de afaceri. A fost o stare de nostalgie. Când l-am cunoscut, Marius era campion de şah, la catogoria de vârstă pe care o avea el. Un băiat foarte inteligent. L-am întâlnit peregrinându-mă prin şcoli, încercând să găsesc pe cineva. Am avut o şansă să-l întâlnesc pe el. Ca omul care vrea să se sinucidă şi vede dintr-odată pe fereastră un trandafir.

Spuneaţi că relaţia dintre Ilie şi Niculae e mai accentuată în al doilea film. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu Iosif Paştina, tânărul care a început filmările la „Moromeţii II“ în acelaşi timp cu primul său an de studenţie la UNATC?
Au existat câteva castinguri. El m-a convins foarte mult în discuţia faţă-n faţă. Avea, aşa, o deschidere. E un om pe care poţi să-l iei cu tine şi să-i dai misiune. Şi aşa s-a şi dovedit pe parcursul filmării. Căutam un tânăr care să fie nepregătit pentru viaţă. Ca adolescentul care are dorinţa să se afirme, să se contrazică şi, dintr-odată, ţâşneşte. Uneori, un actor de 21 de ani poate să ţi se pară de 18, dar simţi că nu e chiar la 18. Sinceritatea lui Iosif m-a convins. Cred mult în asta. Spectatorul trebuie să meargă cu actorul, să-l creadă în ceea ce face.

„Ducem o luptă de rezistenţă faţă de impostura politicienilor“

Domnule Stere Gulea, suntem în anul Centenarului...
(n.r. – îşi pune mâinile în cap şi le aruncă în aer a disperare)
Totul e o formalitate. Ar fi fost un prilej să ne uităm în spate şi să vedem ce-şi doreşte societatea mai departe. Să putem face un bilanţ realist: ce s-a întâmplat în aceşti ani, ce a fost bun şi, mai ales, ce a fost rău, ce putem să facem azi când sunt alte cerinţe. Nimic. Ni-mic! N-avem, dom’le, responsabilitate! Am sentimentul că trăim la întâmplare de pe o zi pe alta şi ca oameni, şi ca societate. Sigur că omul mai poate avea căderi şi fluctuaţii, dar societatea? Societatea ar trebui să aibă o direcţie şi să-i ofere omului – care şi aşa are necazuri – sentimentul de siguranţă.

Frica de după ’90: reîntoarcerea la comunism

Cum vă imaginaţi evoluţia României după Revoluţie şi cât de mult v-au fost împlinite aşteptările?
Ceea ce nu voiam sub nicio formă atunci era să nu mai trăiesc încă o dată în comunism. Aveam frica asta. Sigur că, după Revoluţie, trăiam într-o stare de romantism, eram liberi şi speram la multe lucruri. Nici asta nu era normal. S-a tot spus atunci că am început prost. Părerea mea e că societatea românească nu era pregătită pentru complexitatea vieţii de azi. Repet, lipsa responsabilităţii este încă o problemă care ne trage în jos. După ’90, am condus instituţii de stat şi m-am lovit de această mentalitate înapoiată. Am fost câţiva ani decan la UNATC, am plecat. Am fost la TVR, am plecat. M-am dus cu cele mai bune intenţii. Nu spun că eu mă pricepeam prea bine la management, dar mi-am dorit să găsesc oameni cu care să schimb ceva. Asta credeam că trebuie făcut. Ăsta e sentimentul pe care-l degaja societatea. M-am trezit acolo, dar oamenii îşi vedeau de interesele lor.

În cinematografia românească, cum vi se pare că au evoluat lucrurile?
S-au întâmplat lucruri foarte bune. Sunt generaţii de oameni foarte talentaţi, pe care-i felicit pentru că pot să facă filme în deplină libertate. Eu ştiu cât de mult contează faptul că nu au constrângeri. Şi nu o zic în sensul: „Vezi, Doamne, noi am suferit“. Asta a fost soarta. Cred că există un potenţial cinematografic de toată lauda. A, că poveştile nu mi se par întotdeauna închegate prea bine... Minimalismul ăsta nu ştiu ce Dumnezeu înseamnă. Dar chiar şi în poveştile astea e o emulaţie cinematografică puternică şi frumoasă. Partea proastă e că nu sunt bani să le faci. Poate oamenii nu realizează cât influenţează starea economică. Oricum, cred că cu cât varietatea filmelor e mai mare, cu atât mai bine. Cinematografia se va difersifica, dacă nu o să dispărem ca ţară. În ritmul în care pleacă oamenii din ţară, la ce ne putem aştepta?

Cea mai mare problemă a României

Migraţia e un indicator despre starea de fapt a României.
Sunt foarte îngrijorat de perspectiva asta. Eu cred că asta e marea problemă a României, exodul tinerilor din ţară. Dar starea actuală e mult, foarte mult sub potenţialul pe care eu cred că-l are această ţară. Mi se par incredibile vremurile pe care le trăim. Oameni lipsiţi de orice valoare ajung în poziţiile cele mai de sus.

 

„Moromeţii 1“, de zece ori premiat

Filmul „Moromeţii 1“ a primit, în 1987, numeroase premii acordate de Asociaţia Cineaştilor din România (ACIN) şi anume:

- Marele Premiu pentru filmele artistice de lungme-
traj.
- Premiul pentru interpretare masculină: Victor Rebengiuc, pentru rolul Ilie Moromete.
- Premiul pentru imagine: Vivi Vasile Drăgan.
- Premiul pentru montaj: Mircea Ciocâltei.
- Premiul pentru scenografie: Svetlana Mihăilescu.
- Premiul pentru muzică: Cornelia Tăutu.
- Diplomă de onoare: Luminiţa Gheorghiu, pentru rolul Catrina Moromete.

Filmul regizat de Stere Gulea a avut ecouri bune şi în străinătate. „Moromeţii 1“ a obţinut premiul III („Ciorchinele de bronz“) la Festivalul de la Santarem (Portugalia) din 1988, iar actorul Victor Rebengiuc a primit premiul pentru interpretare masculină la festivalurile de la San Remo (Italia) şi Santarem (Portugalia) din acelaşi an.

 

Sunteţi mai degrabă sceptic sau optimist în ceea ce priveşte viitorul?
Întotdeauna o şansă rămâne. Îţi spui că oamenii ăştia netrebnici nu sunt veşnici, că, mai devreme sau mai târziu, or să se ducă dracului şi ei. Am însă sentimentul că toate tentativele care apar sunt carotate. Dacă vin formaţiuni noi, nu vedeţi cum sunt strangulate? Ăia puternici au în mână mass-media. Şi există o cârdăşie între oamenii care au propriile lor interese comune. Financiare, bineînţeles.

Semnificaţia Marii Uniri, în acest context, nu prea are de ce să vă bucure.
Nu. Atunci a fost o şansă. Dar dup-aia n-am ştiut ce să facem cu ea. Mai rău e că nu ştim nici acum. Sunt atâta minciună şi laşitate pe scena politică, încât n-avem ce să sărbătorim. La 100 de ani, ducem o luptă de-asta, de rezistenţă, faţă de impostura politicienilor. Ce să fie bun în asta?

Imediat după Revoluţie, aţi realizat documentarul despre Piaţa Universităţii şi mineriada din iunie 1990. Aţi fost recent în piaţă, la proteste?
Am fost, am fost destul de des, să ştiţi. Nu doar că am simţit nevoia, dar am vrut să văd atmosfera. Cum să nu merg?

Ce diferenţe aţi resimţit faţă de anii ’90?
Atunci, trăiam cu spaima că se întoarce comunismul. Acum, oamenii ştiu ce vor, dar sunt împiedicaţi. Oamenii îşi doresc o societate normală, fără corupţie, fără promovări pe criterii politice. Dar ea e împiedicată de o conducere care nu e interesată decât să se îmbogăţească. Asta e tragedia celor de acum din piaţă, fiindcă ei ştiu ce e de făcut ca lumea să nu mai plece din ţară.

Domnule Gulea, ce mai urmează după „Moromeţii 2“?
Nu urmează deocamdată nimic. Nu ştiu. Să vedem. Sunt curios cum va fi primit filmul. Atâta interes intrigă puţin.

Asta spune cât de important a fost primul.
Pesemne. Dar nu poţi să trăieşti din aşa ceva. Trebuie ca şi celălalt să aibă valoarea lui. Vom vedea.

citeste totul despre: