INTERVIU Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România: „Făceam exerciţii cu tata cum să le deschid eu uşa securiştilor“

INTERVIU Şerban Sturdza, preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România: „Făceam exerciţii cu tata cum să le deschid eu uşa securiştilor“

Şerban Sturdza are biroul în acelaşi loc unde, cândva, a fost muzeul bunicilor săi, Barbu şi Alexandra Slătineanu Fotografii: Eduard Enea

Deşi a crescut într-o familie de artişti remarcabili, cu pasiuni exotice sau, dimpotrivă, proprii tradiţiilor, Şerban Sturdza (68 de ani) a cunoscut de mic ce înseamnă teroarea. Arhitectul face portretul familiei sale de boieri după instalarea regimului comunist, când persecuţiile Securităţii deveniseră parte din rutina lor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Astăzi, Şerban Sturdza ar fi putut să se numească Şerban Mihăileanu. Poate că nici nu ar fi fost arhitect, deşi, dacă ne uităm la biografiile părinţilor lui – tata arhitect, mama, pictoriţă – sau la sculpturile bunicii lui, dacă numărăm caietele sale umplute cu desene încă din copilărie, ar fi destul de puţin probabil să fi stat de vorbă acum cu un renumit jurnalist, să spunem. Sau cu un poet romantic. Nu. Şerban Sturdza a hotărât în numele familiei sale, pe când avea 11 ani, să se cheme în continuare „Sturdza“, deşi părinţii săi plănuiau să-şi schimbe numele de familie din dorinţa „de a o duce mai bine“. A mers mai departe aşa, la început mândru, apoi cocoşat de cât de greu îi atârna pe umeri istoria familiei sale. Nu făcea parte din aristocraţie, nu era niciun boier, era un duşman al poporului, avea origini nesănătoase şi, pe deasupra, mai îndrăznea să poarte şi barbă şi păr lung când partidul îl dorea tuns. Poate Şerban Sturdza, care, în prezent, este preşedintele Ordinilor Arhitecţilor din România, a ales calea mai grea, dar azi poate vorbi cu demnitate despre compromisurile pe care nu le-a făcut. A ales bine.

„Weekend Adevărul“: Domnule Sturdza, locuiţi şi aveţi biroul în casa în care v-aţi născut, Casa Slătineanu, care a aparţinut bunicilor din partea mamei, pictoriţa Alexandra Maria Slătineanu. Ce istorii scrise sau nescrise sunt cuprinse între aceşti pereţi?
Şerban Sturdza: Într-adevăr, aceasta a fost casa în care am locuit din copilărie până mi-am luat diploma în arhitectură. Aş putea spune că m-am născut şi am copilărit într-un muzeu, pentru că, exact în locul încăperii unde suntem acum, din 1948 (n.r. – e născut în ’47), era deschisă pentru public Colecţia de artă comparată a Alexandrei şi a lui Barbu Slătineanu. Ei erau bunicii mei, din partea mamei. Atât bunicul, fiul lui Alexandru Slătineanu, renumit medic bacteriolog, cât şi bunica, fiica diplomatului Alexandru Lahovary, erau foarte pasionaţi şi avizaţi cunoscători ai ceramicii populare româneşti şi, cu obiectele colecţionate de ei, au deschis un muzeu în casă. Multe au fost confiscate după 1951 de comunişti în etape printr-un şantaj abil orchestrat. Ultimul a fost după cutremurul din 4 martie 1977. O parte din colecţie se găseşte acum la Muzeul Colecţiilor de Artă. 

E o casă foarte mare pentru o singură familie.
În perioada „stalinistă“, a trebuit să împărţim casa cu alte şapte-opt familii. Problema era că aveam o singură baie, care era şi bucătărie, de care se foloseau toţi oamenii din casă. Ţin minte că, pe lângă aceste familii, într-o nişă din colţul camerei, ascunsă de trei dulapuri, stătea doamna Catrina. Prin ’48-’49, când au fost ridicaţi toţi moşierii de la ţară de comunişti, printre care şi bunicii mei, ea, care lucrase toată viaţă pentru familia noastră, a fost salvată de părinţii mei, pentru că altfel urma să fie arestată. Şi a stat ascunsă între dulapurile alea, după o perdea, până când a murit. Nimeni nu ştia şi nu putea să-şi închipuie că trăieşte acolo o fiinţă omenească. Familiile care locuiau în casă acceptau situaţia tacit.

Mucurile de ţigară care l-au dat de gol pe bunic

 

Preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România 

Numele: Şerban Sturdza

Data şi locul naşterii:  14 septembrie 1947, Bucureşti

Studiile şi cariera:

- A absolvit, în 1964, Liceul „Mihail Eminescu“ din Bucureşti. 

Până la facultate, a făcut înot de performanţă, fiind parte din lotul de juniori, şi a făcut studii particulare de vioară vreme de 10 ani.

- În perioada 1965–1971, a urmat cursurile Institutului de Arhitectură „Ion Mincu“ din Bucureşti.

- Din 1971 şi până în 1990 a lucrat în departamentul de arhitectură civilă şi apoi ca şef de atelier la Atelierul de urbanism şi  renovare urbană la institutul de proiectare IPROTIM Timişoara. 

A predat cursul de Structuri tensionate la Liceul de Arte Plastice din Timişoara timp de 7 ani, iar în perioada 1991–1998, a predat cursul de Structuri Urbane la Facultatea de Arhitectură din cadrul Universităţii Politehnice din Timişoara.

În perioada 1999–2002 a ocupat funcţia de preşedinte al Uniunii Arhitecţilor din România, iar între anii 2002 şi 2010 a fost preşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România.

Timp de doi ani, între 2002 şi 2004, a fost moderator al emisiunii „Despre Arhitectură“ la TVR Cultural.

A primit mai multe premii şi distincţii, printre care: Premiul Uniunii Arhitecţilor din România pentru renovarea Pieţei Unirii din Timişoara (1987), medalia secţiunii „Restaurarea monumentelor de arhitectură şi reabilitarea clădirilor“ la Bienala de Arhitectură Bucureşti (2006), câştigător în calitate de conducător de echipă al concursului pentru organizarea Bienalei de Arhitectură de la Veneţia (2008), câştigător al concursului pentru realizarea pavilionului României la Târgul Internaţional de Carte LIBER 2011 din Madrid.

Este membru corespondent al Academiei Române din 2010.

În prezent este preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România.

Locuieşte în: Bucureşti

Părinţii şi buncii dumneavoastră erau prieteni cu oameni politici, de cultură, importanţi ai vremii. Cine venea în vizită?
Din ce-mi aduc aminte, printre personalităţile care au trecut pragul casei noastre au fost Constantin Noica, Vladimir Streinu, părintele Scrima, părintele Bartolomeu Anania, Vasile Voiculescu şi alţii. Se asculta muzică, se făceau lecturi, poezie, teatru, era un cenaclu remarcabil. Politică nu se făcea. Totul s-a terminat în ’51 cu descinderea Securităţii şi ridicarea pe rând a unui întreg lot de intelectuali. Atunci a fost ridicat şi bunicul meu. 

Pe ce motiv a fost ridicat?
Securiştii au constatat, după mucurile de ţigară adunate în scrumieră  – care erau multe –, că se fac întâlniri conspirative împotriva regimului. Declaraţia şi denunţul se spune că au pornit de la femeia de serviciu angajată a muzeului, dar cred că era vorba doar de un pretext. Pericolul era că aceşti oameni remarcabili aveau păreri şi comunicau între ei. Asta îngrijora regimul comunist care după un timp a reacţionat în modul său caracteristic – percheziţie, arestare, tot tacâmul. Iar prima dată când l-au închis pe bunicul a fost destul de dramatic pentru mine. Am avut reale coşmaruri.

De ce? Vă era teamă că vor fi şi alţi membri ai familiei închişi?
Când au venit cei de la Securitate, noaptea, au înconjurat toată casa şi deodată au aprins lanternele şi au bătut în toate geamurile. Era o teroare şi eu m-am speriat foarte tare. Acest moment mi-a rămas în minte ca unul extrem de ruşinos pentru că i-am văzut pe ai mei trântiţi pe jos, mergând de-a buşilea. Probabil încercau să ascundă ceva. După un timp, au aprins lumina şi au deschis uşa. Eu eram complet năucit. Au intrat în casă câţiva bărbaţi şi mai întâi au luat tot ce-au vrut din casă. Îmi aduc aminte de un ceas deşteptător şi de un binoclu pe care probabil ar fi dorit să-l aibă şi l-au avut. Le-au băgat pur şi simplu în buzunar. Apoi l-au ridicat pe bunicul. Abia după trei luni i-au dat drumul. Părinţii s-au gândit că probabil a fost nevoit să semneze vreun act că va trebui să declare tot ce aude prin casă, pentru că, atunci când s-a întors, ne-a cerut să nu mai vorbim de faţă cu el absolut nimic. N-am ştiut dacă bunicul a devenit informator sau nu. Eu mă îndoiesc de acest lucru, dar e posibil ca, sub presiunea de a nu primi medicamentele, pentru că era foarte bolnav de diabet, să fi acceptat. Cert e că l-au ridicat şi a doua oară şi aşa a murit el, săracul, la Jilava, nejudecat. Şi, în tot acest timp, ca să-mi înving teama faţă de acei oameni, mi-am propus că le voi deschide eu uşa data viitoare. Şi făceam exerciţii cum o să le deschid uşa şi o să-i primim în casă.

Tatăl, alergat de maşina Securităţii

Cum aşa? Ce fel de exerciţii făceaţi?
Tatăl meu venea brusc peste mine noaptea în cameră şi apoi fugeam în pijama la nişte prieteni care locuiau vizavi de noi. Eu n-aveam voie să spun nimic sau să mă sperii. Încerca să mă ajute să-mi înving aceste temeri, pentru că eram destul de fricos. 


Împreună cu mama şi tatăl său şi cu alţi trei prieteni de familie: două ţestoase şi un arici Fotografii: Arhivă personală Şerban Sturdza

Şi cine le-a deschis uşa a doua oară organelor de Securitate când au venit după bunicul dumneavoastră?
Eu le-am deschis uşa. N-a fost deloc un moment plăcut. Mi-aduc aminte şi acum: se crăpa de zi când l-au băgat pe bunicul într-o Skoda gri închis, cu perdeluţe la geam. El purta o bască pe cap şi ne-a făcut un semn de „la revedere“ privind cerul . Aşa am tradus noi că probabil n-o să ne mai revedem. A fost dus la Jilava şi, după câteva luni, am primit acasă un pachet. Ţin minte că tot eu am deschis uşa, dar din întâmplare. Era un pachet legat cu sfoară, unde erau lucrurile lui: câteva haine şi bascul. Era vestea că a murit.

N-aţi încercat să vă interesaţi de el în timpul cât a fost închis, să aflaţi dacă starea lui de sănătate se înrăutăţise?
Tatăl meu, foarte îndrăzneţ, a vrut să se „împrietenească“ cu securiştii şi, din dorinţa de a afla unde îl vor duce pe bunicul, s-a dus să bea cu ei. Le-a făcut cinste. Numai că ăia au băgat spaima în el. L-au luat pe tata în maşină şi l-au dus în zona pădurii Băneasa. Tata era convins că o să-l împuşte. De fapt, l-au alergat până l-au epuizat: ei erau cu maşina şi-l urmăreau, iar tata alerga de spaimă.

Outfit de arhitect

Şedinţă pentru schimbarea numelui

Ce înţelegeaţi, când eraţi copil, din aceste persecuţii la care era supusă familia dumneavoastră? Vă vorbeau părinţii acasă despre regim?
Foarte puţin, din prudenţă. Famiile care erau în vizorul organelor de Securitate trebuia să aibă discernământ şi atunci discutau acasă mai puţin despre astfel de probleme. Dacă totuşi vorbeau ceva ce eu nu trebuia să înţeleg, discutau în franceză. Părinţii mei aveau prieteni vechi, cu care se cunoşteau de zeci de ani, dar pe care se prefăceau că nu-i cunosc atunci când se întâlneau pe stradă. O prudenţă şi o frică existau întotdeauna.

Şi cum vă explicaţi atunci acest lucru? Când aţi fost prima dată conştient de valoarea numelui pe care-l purtaţi, „Sturdza“, şi de ceea ce însemna „origini nesănătoase“?
Au fost mai multe situaţii umilitoare. Din această cauză, ai mei chiar s-au hotărât la un moment dat să-şi schimbe numele „Sturdza“. Probabil că, din cauză că nici tata şi nici mama nu aveau atunci slujbe, din casă vindeau ce se putea, s-au gândit serios dacă are rost să se chinuiască atât. Am făcut şedinţă de familie în care s-a discutat problema asta. Cred că aveam vreo 11-12 ani. Am tresărit şi le-am spus: „Nici nu mă gândesc!“. Eu nu-mi dădeam seama pentru că, până la urmă, o duceam cel mai bine din casă, eram un răsfăţat. Nu aveam cum să înţeleg relaţia dintre a-mi schimba numele şi încercarea de a o duce mai bine pentru că eu nu aveam de ce să mă plâng. În plus, era ca şi cum, dintr-odată, trebuia să-mi spună altfel decât Şerban. Îmi amintesc şi acum privirile lor. Cred că tata s-a simţit foarte prost că a pus întrebarea asta. A schimbat vorba şi n-am mai reluat discuţia asta niciodată.

„La noi în familie, desenatul era ca supa de la prânz“

Pare că, în comparaţie cu părinţii, n-aţi resimţit aşa mult restricţiile regimului.
Mai degrabă, le-am conştientizat pe parcurs. Pentru mine, un regim opresiv era şi şcoala. Între partidul comunist şi şcoală, mai asupritoare mi se părea a doua (râde). Nu eram un elev exemplar, aveam preferinţe. La început, am fost un foarte mândru pionier. Asta a creat un conflict între mine şi tata, care râdea de mine pentru că i se părea că cedasem în faţa unui regim care era foarte nefavorabil şi care lovea în familia noastră în fiecare zi. Nu eram capabil să leg evenimentele între ele şi să-mi explic global ce se întâmplă. Mai târziu, când a trebuit să dau un examen să fiu UTC-ist, am picat pentru că n-am spus exact ce funcţie avea Gheorghiu-Dej. Eu am zis şeful statului, pe când trebuia să zic secretar general al Partidului Muncitoresc Român. Sper să nu greşesc şi acum... (râde)

„M-am hotărât s-o omor pe această profesoară“

Dar aceasta e o „pedeapsă“ mică, n-avea legătură cu originile dumneavoastră.
Prima întâmplare care m-a marcat s-a întâmplat prin clasa a VI-a, când studiam „Scrisoarea III“ şi „Împărat şi proletar“, de Mihai Eminescu. Toţi elevii din clasă o divinizau pe profesoara de limba română, doamna Cătănoiu, care era tânără şi foarte frumoasă. Şi, într-o zi, când a ajuns la litera mea de la catalog, m-a ridicat în picioare şi le-a zis tuturor: „Uitaţi-vă la el! Pe moşia bunicului său, Gheorghe Eminovici, tatăl lui Eminescu, a avut un trai foarte greu şi a suferit foarte mult. De aceea, Eminescu a scris poezia «Împărat şi proletar»“. Eu am amuţit şi m-am simţit îngrozitor. Toţi colegii n-au mai vorbit cu mine de-atunci. Devenisem duşmanul poporului. Întâi al clasei şi apoi al poporului. Dar nu era nimic adevărat din ce spusese. Atât de tare m-a durut acest episod, încât îmi aduc aminte că m-am hotărât s-o omor pe această profesoară (râde). Câteva săptămâni umblasem cu un cuţit în buzunar şi o urmăream. 

Împreună cu bunica din partea mamei, pe care o alinta Pici

Stăm faţă-n faţă acum. Înţeleg că profesoarea n-a păţit nimic...
Nu, am trecut repede peste acest plan malefic (râde). Şi apoi am devenit mult mai relaxat cu acest subiect. Au mai urmat momente în care am fost acuzat, de asemenea, că pe moşia lui Petre P. Carp, junimistul de la Ţibăneşti (n.r. - deţinută de bunica lui, Elisabeta Sturdza, fiica lui P. P. Carp, şi moştenită de Şerban Sturdza), a început răscoala de la 1907. Nici asta nu era adevărat, dar am aflat-o mai târziu. Cel mai rău m-a durut când am fost dat afară din lotul naţional de nataţie de la juniori. Eram un puşti sportiv foarte tenace. Antrenorul meu, domnul Schwartz, a venit la mine acasă, pentru o discuţie cu părinţii mei, care apoi mi-au spus că nu mai pot să merg la înot. Motivul era originea mea „nesănătoasă“. Am suferit foarte tare şi, deşi am fost reprimit după ceva timp, n-am mai reluat în forţă antrenamentele, pentru că pierdusem un lucru foarte important pentru mine în acea vreme – entuziasmul şi încrederea în sportul practicat cinstit.

„Interesul pentru arhitectură s-a născut de la sine“

Povestiţi-mi despre tatăl dumneavoastră, Ion Sturdza. A fost tot arhitect, ca dumneavoastră. Aţi vrut să-i urmaţi cariera din proprie iniţiativă, fiind pasionat de meseria lui, sau v-a călăuzit el drumul în direcţia aceasta?
Cred că totul a venit natural, pentru că am trăit foarte apropiat de mediul acesta. A existat un microb în familie. Tata era arhitect, mama – pictoriţă, bunica făcea portret, bust, basorelief – fusese educată în acest sens în Anglia –, bunicul era pasionat de ceramică populară. Când îi vedeam pe toţi că desenau şi pictau, o făceam şi eu, fără să-mi pun problema dacă sunt talentat sau nu. Pentru noi, desenatul era ca şi cum am mânca supă la prânz în fiecare zi. Interesul meu pentru arhitectură s-a născut de la sine, fără niciun fel de problemă de opţiune. Sigur că şi cunoştinţele dobândite de tata la Facultatea de Arhitectură din Viena şi hazul lui de desenator şi colorist ne fascina pe toţi. Obişnuia să-mi ia desenele pe care eu le făceam seara şi a doua zi le găseam continuate şi înfrumuseţate de el. Când am fost în liceu, el nu a avut voie să profeseze arhitectura din motive politice. N-a putut să ridice nicio casă. A fost dat afară de la Institutul de Proiectare şi a început să facă măsurători ca tehnician pentru relevee  de case existente la ICRAL. 

Mergeaţi cu el pe teren?
Mă lua cu el destul de des şi am învăţat foarte devreme să măsor case, pentru că eu îi ţineam ruleta. Mai târziu, nu a mai avut voie să lucreze nicăieri în Bucureşti şi s-a mutat în Constanţa, unde a stat peste zece ani. A avut posibilitatea să facă doar sistematizare teritorială şi urbanism. Am căpătat un mod de înţelegere şi simpatie pentru peisaj şi pentru urbanism, pentru rezolvări sau probleme de ansamblu. Aşadar, arhitectura a reprezentat pentru mine o experienţă continuă, iar opţiunea de a urma facultatea a apărut firesc în acest context. Mai trebuie să spun şi că eram foarte îndrăgostit de o fată, Anca, care mă ameninţase că, dacă nu intru la Arhitectură, rupe orice legătură cu mine! Doi ani m-am pregătit cu arhitectul Puiu Săvescu să fiu sigur că nu voi avea probleme la admitere şi că nu voi rata o extraordinară fată.

Tata tot a înfiinţat o şcoală de dans pentru prieteni. Se adunau vreo 7-8 amici de-ai tatălui şi dansau în subsolul casei noastre. Era o sală mare, care avea pe jos un mozaic cu dale alb şi negru şi suna perfect.

„Îmi dai vasul ăla ţărănesc şi eu îţi muncesc o săptămână pentru el“

Tatăl dumneavoastră era şi un pasionat dansator de step. Cum a învăţat? Aţi moştenit şi dumneavoastră talentul lui?
Tata a avut o viaţă interesantă, care nu-l încadra, să zicem, în termenul standard de „aristocrat“. Când a plecat la facultate în Austria, bunica i-a spus că n-are bani să-l susţină şi că va trebui să se descurce singur. Cum el era un mândru sportiv – făcuse, la o şcoală de elită din Germania, atletism de performanţă, gimnastică, era săritor de la trambulină – a devenit foarte ambiţios. Aşa că s-a angajat, mai întâi, ca dansator amator la un teatru din Viena, unde făcea step combinat cu acrobaţie. Pe mine nu m-a prins stepul prea mult, dar tata tot a înfiinţat o şcoală de dans pentru prieteni. Se adunau vreo 7-8 amici de-ai tatălui şi dansau în subsolul casei noastre. Era o sală mare, care avea pe jos un mozaic cu dale alb şi negru şi suna perfect. Mă prosteam şi eu cu ei şi, după aceea, plecam toţi la filme cu Fred Astaire şi Ginger Rogers. A continuat să danseze în clubul Melody în Bucureşti. A cunoscut mulţi dansatori şi acrobaţi de circ. Îl pasionau foarte mult viaţa de la circ şi, mai ales, de oamenii de acolo. Mulţi erau ţigani. După un timp, a început chiar să se antreneze cu ei. 

În studenţie, pe vremea când muncea la ţară, într-o zi cu ceaţă

Ultimul dans de step

Şi ce făcea? În ce constau antrenamentele?
Mergeam şi eu cu el la antrenamente, de obicei duminica, în zona Sfânta Vineri din Bucureşti – un cartier foarte rău famat din Bucureşti şi în decădere, unde erau mulţi ţigani – şi unde multe familii se ocupau de circ. Făcea nişte antrenamente extraordinare, la etajul 1 al unor case părăsite construite în amfilată, adică stil vagon, cu cameră care ducea în altă cameră şi tot aşa. Tata îi „lonja“, adică ţinea şi controla cu frânghia legată în jurul brâului evoluţia fiecărui acrobat. Aşa îl ferea de posibilele accidente. Şi circarii făceau o serie de salturi succesive, trecând dintr-o cameră în alta, săritura finală fiind pe balustrada metalică a balconului unde trebuiau să-şi menţină echilibrul stând în mâini. Era fantastic!  

Câte pasiuni „exotice“ pe lângă arhitectură! 
Iar pentru dans a avut-o până la finalul vieţii, în ciuda faptului că paralizase şi nu se putea deplasa. Mi-amintesc că, într-o seară, în timp ce dormeam în apartamenul părinţilor mei din Militari, m-a trezit un zgomot, ca nişte bătăi în podea. O paranteză: după Revoluţie, ai mei n-au mai vrut să se întoarcă în casa părintească pentru că aveau amintiri foarte dure legate de ea. Aşa că, după cutremurul din ’77, când au fost evacuaţi din casă, şi-au cumpărat un apartament în cartierul Miliari. În ultimii ani de viaţă, tata a paralizat. Şi, totuşi, în noaptea aceea, l-am văzut pe scaun, cu pantofii de step în picioare, iar cu mâinile îşi ajuta picioarele în ritmul bătăilor de step. E o imagine sfâşietoare. M-am retras încet şi l-am lăsat să-şi continue dansul.

Scântei puternice între arhitecţi

Aţi avut vreodată discuţii în contradictoriu, de la arhitect, la arhitect? 
Oh, da! Şi, din cauza asta, n-am vorbit cu el toată perioada facultăţii! Când a plecat la Constanţa, m-am bucurat pentru că nu mai stătea mereu cu gura pe mine. Făceam tot felul de prostii, nu eram un elev extraordinar la învăţătură, şi, treptat, am început să nu mai comunicăm. Cred că a fost foarte surprins că am intrat la Arhitectură. De fiecare dată când mă sfătuia, când îmi sugera să lucrez cu vreun profesor, eu făceam exact opusul. Eram şi foarte diferiţi ca stil. Atunci, toată arhitectura modernă, postbelică, era „de stânga“. Şi eu, normal, eram omul „zilelor noastre“. Mă pasionau cele mai noi, mai nebuneşti şi mai moderne lucruri. Tata însă era uimit de ce-mi plăcea mie şi, din punctul ăsta de vedere, nu ne înţelegeam deloc. Ne-am reîmprietenit abia după ce eu, terminându-mi studiile, m-am mutat la Timişoara şi, fiind la distanţă, am descoperit că e foarte bine să vin în vizită la propria mea familie. Abia după aia am descoperit că putem fi şi prieteni şi confidenţi.

Deghizat cu ochelari şi şorţ, alături de colegii de la facultate

Oh, atât de puternică a fost ruptura!
Da, da. Faţă de tatăl meu – destul de tare. Faţă de mama, niciodată.

„Îmi iei fata, îţi dau dealul“

Ce vă mai pasiona în afară de arhitectură?
Fotografia, încercam mereu să mă joc în poze, să le modific, să fiu cât mai creativ. Aveam şi un mic atelier în casă pentru developare. În plus, pentru că ai mei au fost continuu legaţi de mediul rural, am moştenit şi eu pasiunea pentru arta populară de la ei. Mama fusese în echipa de cercetare a lui Romulus Vuia, un mare etnolog, antropolog şi folclorist român. De mic mergeam cu părinţii şi cu bunicii în excursii la sate, de unde cumpăram sute de oale ca să vedem cum evolua ceramică de la an la an. Ceramica era pentru mine o formă vie în transformare şi mă pasiona enorm. Mai târziu, în timpul facultăţii, în vacanţele de vară, am mers să muncesc la ţară. Am fost argat, am mers cu vacile, am cosit, contra cost. Munceam numai pentru a achiziţiona obiecte etnografice. Le spuneam: „Îmi dai vasul ăla ţărănesc şi eu îţi muncesc o săptămână pentru el“.  De exemplu, stăteam – nu întâmplător – la un bătrân într-un sat din Munţii Apuseni care avea în casă o extraordinară  grămadă de ceramică veche şi frumos pictată pentru nunţi. Am zis că stau şi muncesc până mi-o dă. Dar el mă tot amâna. Pusese ochii pe ceasul meu, Pobeda, primit de la părinţi, şi într-o zi m-am făcut că-l uit pe masă. Mi-a oferit o parte din colecţie şi, după doi ani, m-am întors pentru restul. Partea amuzantă e că, în această şedere a mea, era să mă căsătoresc cu o ţărancă. Un muncitor care locuia vizavi de bătrânul meu a observat că am reuşit cu brio să fac faţă muncii de la ţară. M-a invitat într-o duminică la el la prânz cu familia. M-a scos afară şi mi-a spus: „Uite, vezi dealul ăla de-acolo? E al tău dacă-mi iei fata de nevastă!“. A doua zi mi-am făcut repede bagajele (râde).

„La Revoluţie, controlam maşinile cu arma în mână“

După experienţele din copilărie cu arestările bunicului, cu persecuţiile care s-au răsfrânt şi asupra duneavoastră, v-aţi opus regimului în vreun fel? 
Eu am avut mereu barbă şi purtam blugi evazaţi. Era şi asta o formă de disidenţă. Eu îmi coseam pantalonii la maşina de cusut, câteodată le făceam şi prietenilor. Era schiar să-mi pierd examenul de desen ornamental de la admiterea la Facultatea de Arhitectură, pentru că mi-am dus în Piaţa Mare (Piaţa Naţiunii, încă nu se distrusese), să iau un pepene. A fost un raid, m-au băgat într-o dubă şi m-au dus la poliţie. A doua zi aveam examenul, iar ei au vrut să mă reţină peste noapte. Până la urmă, au venit părinţii să mă scoată de acolo. Prin anul III, însă, eu şi vărul meu am luat o bătaie soră cu moartea Atunci apăruseră nişte grupuri care te băteau dacă te prindeau cu barbă şi cu păr lung. Au început să ne lovească zdravăn, am primit picioare în burtă şi ne-au lăsat pe jos în plină stradă. Niciun om de pe stradă n-a mişcat un deget. Se prefăceau că nu văd nimic. A fost o lecţie foarte dureroasă pe care am primit-o. Nici la Timişoara n-am scăpat.

Doar nu v-au atacat şi acolo.
Cei de la institutul de proiectare la care lucram (n.r.- IPROTIM), mă ameninţau că mă dau afară dacă-mi mai las părul aşa. Ţin minte că aveam un proiect important de susţinut şi directorul mi-a zis: „Vino să-ţi susţii proiectul, dar nu cu părul lung. Te tunzi!“. Ţineam foarte mult la proiect, dar în niciun caz nu voiam să renunţ la păr. M-am dus la nişte prietene de-ale mele care m-au coafat bine, cu agrafe, m-au lipit cu gumă arabică pe după ureche. Când m-a văzut directorul, i s-a părut totul e în regulă. După două ore, a venit să-mi spună că se bucură că am reuşit, că am susţinut proiectul bine, dar când m-a văzut din nou pieptănat, cu părul lung, a rămas mască.

Cu primul copil. Urma să mai aibă încă doi

Am refuzat să proiectez blocuri“

Dar în viaţa profesională? Aţi avut curajul şi puterea să refuzaţi anumite proiecte care nu vă conveneau?  
Nu este vorba nici de curaj, nici de putere, convingerile mele profesionale se bazau în mult mai mare masură pe logică si bun simţ decât acţiunile pe care le făcea deseori regimul. Îi eram ostil până în pânzele albe. Poate de aceea am şi refuzat, când am devenit arhitect la Timişoara, să proiectez lucruri care nu-mi conveneau. De fiecare dată când mi se spunea să fac ceva contrar convingerilor mele, nu făceam şi i-o spuneam verde şefului meu de atelier şi rareori directorului de institut în faţă directorului meu de la institut. Am refuzat să proiectez blocuri, pentru că mi se păreau că ofereau condiţii prea proaste şi mai ales incomplete pentru cei care urmau să se mute acolo. Dar altfel, odată construite, de câte ori am fost rugat să îmbunătăţesc un apartament, am făcut-o cu mare interes... Din cauza refuzului meu, am fost mutat disciplinar într-un alt atelier. Acolo a trebuit să fac spitale, ceea ce m-a bucurat. De asemenea, prin anii ’87-’89, când se făcea sistematizarea satelor, am refuzat să desfiinţez câteva localităţi din Banat. Atunci se punea problema urbanizării forţate şi a desfiinţării unor sate ce aveau o capacitate economică prea slabă sau care erau greu de administrat. Erau sate foarte mici. Trebuia să faci nişte dosare cu diverse formalităţi, după nişte analize fictive. Când am mers acolo, am văzut că oamenii aceia, oricât de greu o duceau, nu voiau să fie mutaţi. Niciunul dintre ţăranii cu care am vorbit nu era de acord cu ce se întâmplă. Aşa că, după ce mi-am făcut investigaţiile în teritoriu, am dovedit că era o măsură ilogică, inacceptabilă şi am refuzat să întocmesc formele pentru desfiinţare. Cu toate acestea, au acceptat argumentele mele şi nu am păţit absolut nimic. Satele există şi acum, chiar curând am trecut prin zonă.

Când văd câte-o casă acoperită cu mesh-uri publicitare şi eu ştiu ce e în spatele acelor reclame, cât de bine e făcută şi gândită acea casă de un arhitect prestigios, român ori străin, mi-e milă de casa aia ca de un om mutilat şi brusc îmi dau seama cât de alienant este centrul oraşului şi cât de nedreapă este societatea românească cu propria sa arhitectură şi cu oamenii care câteodată o fac atât de bine. 

La prim-ministru în audienţă, pentru fotocopiator

Singura dată când a fost nevoit să se bărbierească: în armată

Ce aţi făcut la Revoluţie?
Eram în Timişoara. Am făcut parte dintr-o brigadă, un fel de gărzi patriotice organizate ad-hoc („Armata e cu noi!”), am primit o armă şi controlam maşinile într-o intersecţie care mi-a fost repartizată. Făceam percheziţii sumare fără să ştiu de fapt ce trebuie să caut, dar în atmosfera de confuzie din 16-17 decembrie totul mi se părea foarte important. Am fost un revoluţionar credul care, după aceea, a trăit deziluzia multora, că a fost o Revoluţie trucată. Dar nu am avut carnet de revoluţionar, deşi mi s-a oferit unul la o cafea. După evenimentele din ’89, împreună cu soţia mea, am înfiinţat primul birou privat de arhitectură din Timişoara. Aveam sediul într-un spital: făceam proiecte de reabilitare pentru spitale de pediatrie, ne ocupam de relocarea copiilor cu handicap mental, semipărăsiţi prin diverse comune din apropierea Timişoarei. Era epoca post-catastrofală de la Cernobîl şi am proiectat şi construit în Timişoara şi după aia am transportat în Carpaţii Ucraineni vreo 30 de căsuţe de lemn, case pentru copiii cu dizabilităţi care fuseseră până atunci internaţi în spitale în condiţii inumane şi care trebuiau să parcurgă un stagiu de recuperare în zone muntoase şi retrase. Era o activitate intensă în care profesia mea se combina cu acţiuni sociale de mare urgenţă în care colaboram cu organizaţii germane specializate, Crucea Malteză etc. Într-o bună zi, greu de crezut, a venit Poliţia Gărzii Financiare la firmă şi ne-a confiscat fotocopiatorul. Pretextul era că facem manifeste pentru primele alegeri libere care urmau să aibă loc în curând în Timişoara. Adevărul cred că era cu totul altul. Eram periculos de independenţi şi dezvoltam rapid acţiuni şi relaţii foarte inedite pentru perioada respectivă. Autorităţile erau destul de îngrijorate de evoluţia lucrurilor din spitalele din România în care noi, împreună cu medici din afara ţării, făceam oarecare ordine. Confiscarea fotocopiatorului ne-a dus aproape la faliment, motiv greu de crezut în ziua de azi,  pentru că fără un copiator ca ăla eram legaţi de mâini. Soţia mea, s-a ambiţionat aşa tare încât a mers în audienţă la Theodor Stolojan, care atunci era prim-ministru. Nu credeam că va reuşi să fie primită, dar a fost şi După un an şi jumătatea, am primit înapoi fotocopiatorul.

„Palatul Parlamentului are un efect prost asupra oamenilor care lucrează în el“

Arhitecta Anca Petrescu mi-a propus să lucrez la Casa Poporului, dar am refuzat-o. N-am avut niciodată o părere bună despre această clădire, despre cum s-a născut ea. Pentru mine cartierul peste care s-a aşezat şi nimicirea familiilor care au trăit acolo reprezintă un trecut periculos cu atât mai mult cu cât el e uitat. Nu am o părere bună nici despre viitorul ei. Nu cred că sunt mistic dacă constat pur şi simplu că există locuri bune de locuit şi locuri proaste. Sunt ferm convins că are un efect prost asupra oamenilor care lucrează acolo. Să luăm ca exemplu distanţele care sunt prea mari şi frustrează. Numai ca să ajungi la toaletă îţi ia cinci minute. Nimic nu e la îndemână acolo. Totul e greoi. Mereu depinzi de cineva – de liftieră, de vreo secretară. Ca să nu mai spun de absurdul detaliilor, care, oricât de impresionante ar fi, sunt extrem de barbare şi prost executate. E o clădire care îmbătrâneşte prost şi pe care şi eu şi dumneavoastră o plătim din buzunar pentru că niciodată nu va fi terminată.  Nu este o clădire bine proiectată, este proiecţia unei ideologii şi atâta tot. Oamenii care merg să lucreze acolo se obişnuiesc încetul cu încetul, îşi tranformă personalitatea şi, după un timp, îşi modifică relaţia cu societatea. Vă întreb dacă poţi guverna echilibrat când ocupi un spaţiu dominat de excese.

O altă casă care vă aparţine, pe care aţi recuperat-o după ’90, este cea care adăposteşte Librăria Cărtureşti de pe Bulevardul Magheru. Care e povestea ei? 

A fost casa în care a locuit străbunicul meu din partea tatălui, Dimitrie Sturdza. După Război, casa a avut un parcurs destul de ciudat: închiriată de familie,a fost pe rând bibliotecă, librărie şi de asemenea i-a avut-o ca locatari şi pe Maria Tănase, cu care tatăl meu se cunoştea. După ce a fost naţionalizată, a devenit Clubul Copiilor. Când am preluat casa, din cauza experienţelor mele anterioare cu copiii, n-am vrut să desfiinţez clubul dar am vrut totuţi să impun câteva condiţii: scoaterea cursurilor de balet de la subsol care era foarte umed şi nesănătos sau schimbarea unor profesori. Bineînţeles, conducerea nu a acceptat propunerile mele şi atunci am intrat în conflict deschis. A început un război în toată regula. Unul dintre poliţişti mi-a blocat uşa cu piciorul şi m-a dat afară din casă, chiar dacă eu aveam toate actele. Apoi, am făcut aproape ce au făcut şi ei ca să pot să-mi recuperez locuinţa. L-am rugat într-o zi pe paznicul care se instalase acolo să mă lase să intru ca să iau nişte documente, am blocat şi eu uşa cu piciorul, l-am scos pe paznic afară, apoi am închis toată casă şi, timp de patru zile, am locuit acolo fără să ies măcar o dată. Am hotărât atunci să-i confer o dimensiune culturală şi aşa mi-am îndreptat atenţia către librărie ca model de maximă comunicare. A fost o opţiune personală pe care am construit-o pas cu pas împreună cu cei de la Cărtureşti. Dar au existat şi alte propuneri mai avantajoase: de exemplu sediu de bancă şi, cea mai rentabilă, pe departe, în perioada aceea, o casă de toleranţă mascată într-un hotel boutique cu 6 camere.

Bucureştiul, în felul lui, e fascinant, dar are în structura lui şi o fractură profundă legată de politeţe, cinism şi egoism. 

 

Feţele urâte şi frumoase ale Bucureştiului

Ce sentiment aveţi când mergeţi la plimbare prin Bucureşti şi vă uitaţi în jur?
Când văd câte-o casă acoperită cu mesh-uri şi eu ştiu ce e în spatele acelor reclame, cât de bine e făcută şi gândită acea casă de un arhitect prestigios, român ori străin, mi-e milă de casa aia ca de un om mutilat şi brusc îmi dau seama cât de alienant este centrul oraşului şi cât de nedreapă este societatea românească cu propria sa arhitectură şi cu oamenii care câteodată o fac atât de bine. Reclama pe care o văd nu-mi spune absolut nimic, la cât de imbecilă e ar fi putut fi şi de cinci ori mai mică. Noi nu mai vedem arhitectura oraşului şi mă întreb şi ce vede omul care stă la fereastră, în spatele reclamei, fără să mai poată privi şi lua parte la forfota străzii. Un oraş e un compozit de elemente care poate sau nu să ofere demnitate, care poate sau nu să te facă să te simţi bine. Există un anumit gen de politeţe şi un echilibru care se poate instala între orăşean şi oraşul său. Oraşul poate deveni egoist şi cinic cu tine dacă tu devii la fel de cinic şi de egoist cu el. Bucureştiul, în felul lui, e fascinant, dar are în structura lui şi o fractură profundă legată de politeţe, cinism şi egoism. E uimitor ce maşini frumoase şi scumpe sunt, sau ce frumos îmbrăcaţi sunt mulţi oameni, dar cât de mult îşi neglijează propria casă şi de fapt cât de mizerabil trăiesc aceşti oameni. Un exemplu: voiam, mai demult, să-mi cumpăr o doză de pick-up. Am mers pe la Unversitate pe strada Academiei vizavi de fostul magazin Dioda. Stăteam în portic şi am dat peste un tip care făcea bişniţă. Era îmbrăcat bine, ferchezuit, amabil. L-am întrebat de ce aveam eu nevoie şi mi-a zis că are dar nu la el. Şi m-a rugat să-l însoţesc. Am urcat cu el într-un bloc, am ajuns  în pod, ne-am strecurat pe acolo, am trecut de o uşă, care dădea spre acoperiş, de acolo am trecut pe acoperişul altei case... Era incredibil! Şi am ajuns pe un acoperiş, unde era construită o coşmelie, din tablă, de 5 pe 3 metri. Omul ăsta locuia acolo, ca o pisică. Eram uimit şi mi-a mai arătat încă două-trei coşmelii pe alte acoperişuri unde oamenii stăteau tot aşa. Repet, încă o dată, Bucureştiul e fascinant.

Spuneţi-mi ce aţi schimba în lucrul cu instituţiile.
Fac eforturi serioase împreună cu colegii mei pentru a înfiinţa în Primăria Bucureştiului un Centru de Planificare Urbană. Încercăm să facem un raport despre Bucureşti pentru a-i justifica activitatea şi a oferi Primăriei o variantă de guvernanţă a oraşului cu coerenţă mai mare şi efecte nedistructive asupra vieţii urbane. Ne pregătim de asemenea cu autori prestigioşi să lansăm un nou ghid turistic privind arhitectura Bucureştiului pentru care am o mare admiraţie. Ce am vrea să schimbăm în relaţia cu insituţiile este legat de imaginea urbană şi de o anumită bucurie pe care bucureştenii o merită, aşa că am dori să se respecte regulile de atribuire prin concurs a tuturor investiţiilor publice, am dori să regândim şi să acceptăm un statut mult mai important al peiajului legat de traseul Dâmboviţei în ambianţa oraşului şi multe altele care formează un capitol complet distinct de discuţia noastră.

 


Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: