Frumoasa poveste de dragoste dintre Arghezi şi soţia sa Paraschiva. „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N‑am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult”

Frumoasa poveste de dragoste dintre Arghezi şi soţia sa Paraschiva. „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N‑am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult”

Tudor Arghezi (21 mai 1880 -14 iulie 1967)

Ultimele versuri, scrise de Arghezi  pe 12 iulie 1967, cu două zile înaintea morţii, au fost dedicate Paraschivei, soţia care murise cu un an înainte. Versurile sunt înrămate, în facsimil,  în camera lui de lucru de la Mărţişor, casa construită de poet în Bucureşti. Universul lor casnic de la Mărţişor a fost vegheat de dragostea şi devotamentul Paraschivei.

Ştiri pe aceeaşi temă

O poveste de dragoste, care a marcat istoria literaturii române. Pe 5 noiembrie 1916, Tudor Arghezi s-a însurat cu bucovineanca Paraschiva Burda, pe care o cunoscuse în 1910. Prin devotamentul ei nemărginit, Paraschiva, pe care a numit-o „soţia, sora şi prietena de-o viaţă", i-a inspirat numeroase poezii de dragoste, dar şi romanul „Ochii Maicii Domnului" din 1934.

Părinţii scriitorului născut în Bucureşti au fost originari din judeţul Gorj, „cel mai sărac şi mai pietros din regiune", după propria mărturisire, cu „ţărani primitivi" şi un „folclor admirabil": „Cu vocabularul restrâns al cuţitului îşi aranjau ei tărăşeniile de dragoste sau interesele. În ce mă priveşte, cred că şi eu port în umbră o părticică din acest cuţit familial", povestea scriitorul.În dorul casei părinteşti, în 1926, Arghezi a cumpărat un teren de 17.240 de metri pătraţi, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti, unde şi-a construit casa de la Mărţişor. A făcut-o din nimic, erau aici numai mărăcini.

„Când am cumpărat terenul ca să-mi clădesc casa, confraţii mă cam luau peste picior. Ziceau că n-am să fac prea mulţi purici pe aici", a scris Arghezi.

Arghezi a construit Mărţişorul, pedealul Piscului, în vecinătatea Închisorii Văcăreşti şi a Cimitirului Bellu. La început, Arghezi a sădit, pe teren,  pomi fructiferi şi viţă-de-vie. Construcţia casei şi a anexelor gospodăreşti, inclusiv tipografia, s-a prelungit timp de cincisprezece ani.

În timp, scriitorul a observat că oamenii din mahala atârnau pe vişini şnururi roşii şi albe, pentru a le spori holda de peste an, obicei văzut de Arghezi la bunicii din Oltenia. Acestea i-au inspirat numele casei, „Mărţişor", vestitor de primăvară.  Pentru că strada, sau, mai bine zis, mahalaua, nu avea un nume, poetul a împământenit acest nume.

„Când m-am aşezat eu aici, totul era pustiu. A trebuit să fac pionierat. M-am luptat cu primarii şi am introdus apă, lumină, am izbutit să se pietruiască bucata asta de uliţă şi să se facă o stradă, am adus cel dintâi telefon de prin partea locului", a povestit scriitorul.

Toţi pereţii casei au ferestre, nu era lumină electrică şi lumina venea prin geamuri.  Telefonul i l-a aprobat directorul Societăţii de Telefoane, „un american care învăţa româneşte citind cărţile mele. Când i-am prezentat cererea şi a văzut că eu sunt Arghezi, mi-a spus că stâlpii de la Sfântu Gheorghe până la poarta mea îi va pune societatea, dar în curte la mine va trebui să-mi plătesc stâlpii. Era legalist, americanul... Pe urmă au început să se aşeze şi alţii în preajma mea", scria Arghezi în 1956.

Mitzura şi Baruţu, copiii lui Arghezi cu Paraschiva

În 1924 şi, respectiv, 1925, s-au născut cei doi copii ai lor, Domnica şi Iosif, alintaţi Mitzura şi Baruţu. Domnica şi-a căpătat numele după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare, iar Iosif a fost numit Baruţu, de la modul cum spunea „dă băruţu" (păhăruţul), când era foarte mic.

Familia Arghezi: părinţii Paraschiva şi Tudor, alături de copiii Baruţu şi Mitzura

Mitzura l-a adorat pe tatăl ei, iar acesta a iubit-o, la rândul său, nespus. De altfel, fetiţa îi ascuţea creioanele, şi, existând o legătură foarte strânsă între cei doi, în prezenţa ei Arghezi scria poezii. Şi astăzi, portretul Mitzurei, ochelarii poetului, creioanele se află încă pe masa de lucru a lui Arghezi de la Mărţisor.

Despre atmosfera lor din casă, unde Paraschiva gătea dumnezeieşte, a scris şi Şerban Cioculescu, în 1926:

„Când m-a poftit întâia oară la masă, la el acasă, în familie, l-am observat mâncând încet şi în tăcere, după expresia lui, călugăreşte. Mitzura şi Baruţu observau aceeaşi tăcere, de arhondaric, cu o cuminţenie exemplară. Între feluri, se păstra aceeaşi regulă monahicească, pentru ca după desert, la o cafea cu coniac sau lichior, să se dezlege limbile (...)".

Casa de la Mărţişor, alcătuită din parter şi etaj, are în jur de 18 camere şi mai multe dependinţe. Multe obiecte tradiţionale au fost aduse din Bucovina: un tulnic, putine, obiecte de artizanat, butoiaşe pentru ţuică sau fuiorul de tors al Paraschivei.

Scriitorul avea stupi de albine şi teascuri de zdrobit strugurii. În conacul în care a locuit poetul, începând cu 1930, te întâmpină mobilierul de cireş, biblioteca cu 7.000 de volume, tablouri, icoane vechi de peste 150 de ani, obiecte de artă, fotografii, documente originale din istoria familiei, medalii (inclusiv Premiul Herder), macheta casei folosită în filmul „Doi vecini" din 1959 al lui Geo Saizescu, în care a jucat şi Mitzura Arghezi.
 

Portret Arghezi

„Prin primăvara lui 1942 visam - din ce în ce mai insistent - să-l cunosc pe Arghezi, să-l zăresc măcar departe, să-l văd de aproape, să-l pipăi şi să urlu: Este! (...)

Am urcat un maidan plin cu gunoaie şi bălărie, sub care se întindeau imense grădini de zarzavaturi, până spre Cocioc. Oraşul rămăsese undeva departe, uşor înecat în pâclă. Mihai a deschis o portiţă de lemn, ştiută şi folosită doar de intimii casei.

M-am trezit într-o vastă ogradă cu pomi scunzi şi ierburi înalte, dincolo de care se profilau acareturile unui fel de conac. O droaie de câini, legaţi în osebite laturi ale gospodăriei, au început să latre toţi deodată.

Eram, cum se spune, foarte emoţionat. Păşeam în universul concret al unui poet mare, autorul Psalmilor, chinuitul metafizic, demiurgul rănit, îngerul bolnav. Presimţeam că o să mă bâlbâi. Gazda i-a făcut semn că se sfădea cu nişte oameni, zilieri, care trebuiau plătiţi. Aveam impresia că mă zăpăcesc. (...)

Aproape că n-am băgat de seamă când omuleţul scurt şi plinuţ, cu rame groase la ochelari, îndreptându-şi mersul legănat spre mine, mi-a întins mâna. Glasul îi era încă nervos.

 - Iartă-mă, părinte, sunt nişte măgari din mahalaua mea, pe care-i tocmesc cinstit să-mi sape la vie. Ei bine, toată ziua se duc la gard să se p..., iar seara pretind polul întreg. Fir'ar ai dracului!... Apoi, cu un surâs diafan: - Poftiţi, vă rog, în casă!".  (Text scris de Valeriu Anania în 1942)

Nucul de lângă morminte

Casa în care scriitorul Tudor Arghezi a trăit alături de familia sa, între 1930 şi 1967, e încă foarte vie, de parcă stăpânii ar fi doar puţin plecaţi.

Potrivit testamentului lui Arghezi, casa a devenit memorială, fiind inaugurată la 20 mai 1974, sub patronajul fiicei poetului, Mitzura Arghezi, cea care se îngrijeşte de Mărţişor. 

 


Un nuc veghează mormintele soţilor Arghezi. Sunetul prelung al toacei, diiiing-daaang, îmi aminteşte de perioada monahală a lui Arghezi, dar şi de răzvrătirea poetului din „Psalmi".

Ultimele versuri, scrise de Arghezi cu două zile înaintea morţii, la 12 iulie 1967, au fost dedicate Paraschivei, soţia care murise cu un an înainte. Versurile sunt înrămate, în facsimil, şi în camera lui de lucru: „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N‑am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult".

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: