Culorile din casa unui pictor oşean

Culorile din casa unui pictor oşean

1/3 1/3 Pictorul Vasile Negreşteanu, faţă în faţă cu autoportretul său FOTO: Corina Zorzor

Vasile Pop-Negreşteanu îşi petrece aproape toată ziua în atelierul său din mansarda unei case vechi din zona Universitate a Bucureştiului. Cu pensula ori cu arcuşul vioarei în mână, el creează viziuni ale unui univers complex: cel al unui oşean venit de 30 de ani în metropolă, familiarizat cu tainele artei şi iubitor al muzicii tradiţionale din nordul ţării, care trăieşte prin picturile sale. Creaţiile lui Negreşteanu pot fi văzute, în această toamnă, în expoziţii ce vor fi vernisate în Capitală şi în Constanţa. 

La o aruncătură de băţ de Universitate, chiar când cobori din autobuzul 336 în drum spre Piaţa Rosetti, clădiri vechi cu uşi maiestuoase se întind de-a lungul bulevardului. Dacă te-ai opri în dreptul uneia anume dintre ele şi ai suna, ţi-ar răspunde un bărbat subţirel, cu părul grizonat şi foarte vorbăreţ, ce te-ar pofti numaidecât înăuntru. Ai urca apoi pe o scară îngustă, în spirală, până ai ajunge la mansardă.

Acolo te-ai opri şi te-ai minuna: un alt univers, mic şi îngrămădit, compus din sute de tablouri pictate pe pânză s-ar deschide în faţa ta. Vasile Pop-Negresteanu, oşeanul care ţi-a deschis uşa şi te-a invitat în lumea sa, va începe să-ţi vorbească cu entuziasm despre fiecare creaţie din atelierul arhiplin. Pictorul stă aproape zi şi noapte în acea mansardă şi tot nu are timp să termine toate lucrările începute. Şi-a luat şi „două ajutoare, doi îngeri - cetera şi fluierul”, dar chiar şi aşa îi este greu uneori să-şi facă ordine în avalanşa de idei ce se grăbesc să-i curgă din pensulă. 

Pânza, „ogorul” lumii
 
Încă de la ora patru dimineaţa e în atelier şi lucrează, lucrează şi creează, fie în culori, fie în note muzicale, depinde de starea de moment. Pânza albă e ca un ogor pentru el, e ograda lui. Iar acest ogor, pe care el „şi-l ară într-una şi şi-l însămânţează cu ce vrea”, trebuie să fie pictură în primul rând, să transmită energia care se detaşează de timp şi spaţiu. “E foarte uşor să pictezi ceea ce se vede în realitate, dar ce vezi dincolo de ceea ce ştii şi de toate filosofiile terestre contează”, spune  pictorul. Tot el mărturiseşte că nu e uşor să reinventezi un personaj sau un semn plastic, însă tocmai aici e “distracţia”: îl faci şi îl refaci până când pictura aceea „nu te mai lasă să te atingi de ea”. Iar pentru Vasile Negreşteanu aceasta este ambiţia cea mai mare şi, totodată, motivul pentru care unele picturi stau mult timp pe şevaletul lui în încercarea de a le da o formă finală cu adevărat mulţumitoare. 
 
E mândru nevoie mare de originile sale. După ce te va fi introdus în mansarda lui, o să îţi povestească negreşit cum vedea în Ţara Oaşului capre urcându-se în pomi după fructe, lucru care l-a inspirat în creaţiile sale de acum. De fapt, poveştile despre Oaşul lui de suflet nu se opresc niciodată, fiindcă el însuşi este întru totul o suflare oşenească - în pictură, în vorbă, în muzică. Şi-a creat confortul unui „acasă” prietenos chiar şi aici, în mijlocul Bucureştiului, unde se pare că tradiţia s-a pierdut în aglomeraţia urbană. 
 
Fotografia în cerc a Ţării Oaşului
 
Însă cea mai fascinantă poveste rămâne cea legată de fotografia în cerc a Ţării Oaşului, fotografie ce avea apoi să se transforme în pictură, în ideea de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregii regiuni, văzute din acelaşi punct. O să îţi spună că, după ce a urcat de şapte ori în turla bisericii pentru a fotografia, a opta oară a căzut şi şi-a julit un picior de sus până jos, iar când a vrut să mai urce în alt sezon, pentru a surprinde şi mai clar toate detaliile Ţării Oaşului, nu i-au mai dat voie, de frică să nu-şi rupă şi celălalt picior. Povesteşte râzând şi îşi aminteşte cum s-a căţărat apoi pe un releu al Poştei Române astfel încât să poată fotografia şi Biserica. “Am căutat să urc în anumite momente ale zilei, ca să pot vedea şi dealurile, căci uneori se văd, alteori nu. Trebuia să prind o zi foarte rece. Sau după ploaie, iar, se vedea clar”, povesteşte Negreşteanu.
 
Cadenţele Oaşului îi sunt foarte familiare. Deşi i-a fost greu să-l scoatem din „lumea culorilor” şi să-l aducem în cea a fluierului şi a vioarei, zisă şi „ceteră” în Oaş, pictorul s-a străduit să ne facă să  simţim măcar puţin vibraţia Oaşului.  „Trebuie să urc pe-un deal acum, s-ajung în Oaş”, râde el. Recunoaşte că nu cântă decât pentru propriu-i beneficiu, pentru propria-i plăcere. Îi mai terorizează doar pe cei care îndrăznesc să intre în atelier. Glumeşte zicând că acum, dacă tot am venit, „să ne terorizeze şi pe noi, să vadă ce putere avem să ascultăm cum cântă un pictor”.
 
„Sunt precum o linie dreaptă şi o linie curbă”
 
Ne explică apoi că muzica oşenească e muzică de „mers pe uliţă”, total asimetrică, în care cei care cântă pot interveni oricând; e ca un fel de lucrare colectivă, ce nu trebuie pusă în rime, nu are nevoie de organizare. Ar fi absurd, ne spune Negreşteanu, fiindcă s-ar dilua toată unicitatea ei.  Ne-ar spune, dacă ar găsi cuvintele necesare în acest moment, despre diferenţa dintre muzica din Maramureş şi muzica oşenească. „Sunt precum o linie dreaptă şi o linie curbă. Cândva am spus asta şi atunci o înţelegeam perfect; a fost o trăire pe care am avut-o, dar e greu acum de explicat în cuvinte”. 
 
Vasile Pop-Negreşteanu ţi-ar vorbi neîncetat despre orice arie artistică ce poate fi corelată cu Ţara Oaşului şi nu ar obosi. Ascultându-l, îţi va da impresia pe alocuri de un iz poetic în descrierile sale; de parcă pictura, cântatul la fluier, cântatul la vioară şi chiar sculptura uneori nu ar fi deja destule talente “înghesuite” în pielea unui singur om. Şi încă un om ale cărui idei de creaţie nu cunosc semne de punctuaţie, ci se succed precum zalele unui lanţ, formând un univers unic, ce respiră prin toţi porii aer oşenesc. Niciodată pensula nu s-a înţeles atât de bine cu notele fluierului şi cu cele ale vioarei… 
 
 
Tablouri de 4.000 de euro
 
Până în 1988, Vasile Pop-Negreşteanu  a lucrat la Oficiul Economic Central Carpaţi, pentru restaurarea Palatului Cotroceni, actualul Muzeu Naţional Cotroceni.  Şi-a dat demisia de la postul de restaurator, însă, deoarece era „grăbit” de funcţionarii mai mari să finalizeze lucrări care necesitau mult timp şi multă muncă. A continuat pe cont propriu, creându-şi propriul univers pictural în atelierul său şi pregătindu-se pentru expoziţii de artă viitoare. 
 
De-a lungul timpului, a fost remarcat de artişti şi critici de artă internaţionali şi a avut ocazia să lucreze în afară. Deşi nu a părăsit ţara, aprecierea acestora i-au asigurat accesul la expoziţii de artă naţionale şi la galerii cu sistem negustoresc de vânzare. În 2002, lucrările sale erau cumpărate şi cu câte 4.000 de euro. Din păcate, la momentul actual vânzările de lucrări sunt mai rare, însă se pregăteşte pentru expoziţiile numeroase din această toamnă. 
 
Lucrările lui Negreşteanu pot fi văzute la „Salonul Artelor Decorative”, la Palatul Cotroceni, în perioada octombie-noiembrie 2012. Tot în octombrie va avea loc „Salonul Artelor Vizuale”, în Bucureşti, care va aduna laolaltă artişti din toată ţara, la care va lua parte şi Negreşteanu. Pictorul va participa cu câteva lucrări şi la expoziţia „Carte-obiect”, care se va desfăşura în perioada august-septembrie 2012, în Constanţa. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: