CRONICĂ „Utoya:22 iulie”, filmul terorii victimelor lui Breivik, de pe Insula Utoya VIDEO

Pe 22 iulie 2011, Anders Behring Breivik detona o bombă în faţa clădirilor guvernamentale din Oslo, atac soldat cu opt morţi. Ulterior, acesta a mers pe Insula Utoya, situată la 40 de kilometri de capitală, unde, îmbrăcat în poliţist, a deschis focul timp de o oră şi jumătate, omorând  69 de persoane, majoritatea adolescenţi.  Zilele acestea, în cinematografe poate fi văzut filmul- omagiu dedicat victimelor, realizat de norvegianul Erik Poppe.

O oră şi jumătate ţine „Utoya: 22 iulie“, film în care regizorul norvegian Erik Poppe  o urmăreşte pe Kaja (Andrea Berntzen), o adolescentă care  încearcă să îşi găsească sora, pe Emille, în timpul masacrului  din tabăra de pe insulă. Poppe a creat o poveste particulară ficţională pe care a plasat-o într-un cadru care se vrea a fi cât mai aproape de dureroasa şi înspăimântătoarea realitate din iulie 2011, de pe Utoya.

Filmul nu este despre Breivik, ci despre nişte tineri care au început să fie vânaţi, despre cum arată teroarea faţă de o moarte sigură şi bruscă. Poppe a vrut să deplaseze accentul de pe cel vinovat, pe cei care au fugit pentru viaţa lor, cu gândul la cei dragi pe care nu aveau să îi mai vadă. 

Silueta atacatorului doar se întrezăreşte, dar reacţiile Kajei (foto: jos) sunt cele care primează- un personaj format din mărturiile supravieţuitorilor, o ficţiune extrem de reală. În acest film, Breivik devine doar o notă explicativă de final.

Kaja (Foto: bbc.com)

Un hiperrealism incomod

Filmul lui Poppe este pentru cei care cunosc ce s-a întâmplat pe Utoya acum şapte ani, lucru evident în special din faptul că filmul nu oferă detalii legate de masacru, fiind pur şi simplu un omagiu adus tinerelor victime.   Aşadar, la „Utoya: 22 iulie”, nu mergi să te informezi, mergi să asişti la ultimele clipe ale unor tineri care nu-şi meritau soarta.  

Filmul este de un hiperrealism incomod, unul dintre scopurile regizorului de altfel: să te deranjeze, să te facă să empatizezi cu o situaţie pe cât de dureroasă, pe atât de absurdă.  Sunetele de împuşcături reprezintă unul dintre elementele acestui hiperrealism, apropiindu-se cel mai mult de ceea ce auzim în poligonul de tragere. În mare parte, singurul sunet al filmului îl reprezintă combinaţia de sunet de armă şi scâncetele şi respiraţiile sacadate ale tinerilor.

„Utoya:22 iulie“ înseamnă în special cadre în care oamenii aleargă speriaţi sau se ascund după copaci sau între stâncile de pe plajă. Singurele elemente care ies din tipar şi care sunt croite cu intenţie artistică şi nu doar cu una de redare a realităţii , îl reprezintă un copil într-o haină galbenă pe care Kaja îl va ajuta să iasă din starea de şoc şi să fugă pentru viaţa lui, respectiv o fată rănită. Aceasteia din urmă, protagonista încearcă să îi încetinească sângerarea, dar fără succes. Fata îşi strigă în ultimele clipe de viaţă mama, iar regizorul forţează puţin nota, astfel că imediat după momentul în care îşi dă ultima suflare, telefonul sună, iar poza mamei apare pe ecran.  Un element care pe Kaja o va face să dispere şi mai mult.

Fraza laitmotiv

Andrea Berntzen o joacă cu luciditate pe protagonistă, amintind pe alocuri de jocul lui Jennifer Lawrence în „Jocurile foamei“, printr-o asemănare fizică, dar mai ales prin determinarea de care dă dovadă în această căutare.  Este singura care nu doar fuge, ci îşi caută şi sora, singura care, în ciuda haosului din jur, se opreşte şi încearcă să îi ajute pe cei care îi cer acest lucru. De asemenea, Kaja este cea care, la începutul filmului, când spectatorul încă are senzaţia că urmează să vadă mai degrabă un documentar, priveşte spre cameră şi spune:

„Niciodată nu vei înţelege…doar ascultă-mă“.

O frază care se dovedeşte ulterior a fi o frântură de conversaţie telefonică cu mama sa  se transformă rapid într-un soi de laitmotiv al filmului. Urmează şi o ironie: Kaja îi spune mamei sale că Utoya e cel mai sigur loc de pe pământ. Morala- a întregului film de fapt- oricând, oriunde, oricui i se poate întâmpla, astfel că adepţii ideii de violenţă justificabilă ar trebui să facă un pas în spate.

Există şi un element care aduce în „Utoya: 22 iulie” ceva din filmele vechi de război: un moment în care soldaţii îşi povestesc care va fi primul lucru pe care au de gând să îl facă odată scăpaţi de pe front. În filmul lui Poppe, aceste mărturisiri au loc între Kaja şi Magnus, un băiat venit în tabără pentru a cunoaşte fete. Magnus este personajul care îi întoarce altruismul Kajei, încercând să o calmeze. Va fi şi cel care va asista la punctul maxim de ironie al atacului „reconstruit” de Poppe. 

                                                                 Erik Poppe (Foto: Erik Burås_Buraas/Paradox Film/ imdb.com)