Ana Munteanu este o artistă, dar în acelaşi timp, un mentor, un exemplu, profesor, dar şi o persoană extrem de curajoasă. Asemeni unei provocări. La Paris pentru a pune în imagini spectacolul imaginat de regizorul Mihai Tarna, „Pensées d'une nuit d'été", Ana Munteanu, fata care construieşte castele şi vise din nisip, este de fapt şi pentru prima oară în capitala Franţei. Pentru un spectacol cu o singură reprezentaţie.

Cum împăcaţi dorinţa de a rămâne în memoria celor care vă cunosc, prin ceea ce creaţi, cu evidenţa perenităţii creaţiilor? Ceea ce povestiţi în nisip nu durează nici măcar o secundă...

Probabil că acesta este lucrul cel mai important lucru pe care un artist vrea  sa îl ofere unui spectator. Aceste imagini, în unitate, nu sugerează atât de mult pe cât sugerează împreună ca poveste. Fiecare istorie este aparte şi specială, pentru mine şi sper că şi pentru public.

Daţi mai multă importanţă sentimentului efemer, acelui ceva simţit de cineva timp de un minut, o secundă, intens, decât duratei date de contemplarea îndelungă a unei opere de artă?

Am experienţa picturii pe şevalet, a picturii în ulei, care a fost prima mea iubire, şi ştiu ce înseamnă când cineva are o pictură de-a mea, cum ştiu ce înseamnă şi când un spectator stă în faţa mea. Şi priveşte ce-i spun prin desene, primeşte mesajul. Este diferit, este unic, îi pot prezenta într-o formă mult mai vastă gândurile pe care vreau să i le transmit.

De unde a venit această pasiune pentru poveştile spuse în nisip?

Am răspuns întotdeauna la provocări. Cu patru ani în urmă am fost provocată să fac desene în nisip în cadrul unui proiect. Nu ştiam că această tehnică mai este practicată de cineva în Europa şi în lume. Am încercat şi m-am îndrăgostit de această tehnică, prin ea discut direct cu publicul, prin desene şi prin ceea ce transmit, fără a rosti un singur cuvânt. Mie îmi este cu mult mai simplu să transmit non-verbal.

Moldova nu are ieşire la mare, de unde luaţi nisip?

Pentru utilizarea acestei tehnici nu există o formulă unică de nisip, deci eu la rândul meu mi-am format în timp materialele cu care lucrez, masa mea, sticla mea, luminile mele, mi-am colorat nisipul şi l-am ales în funcţie de mâinile mele, cel pe care puteam să-l mânuiesc cât mai uşor. E un nisip folosit în medicină, în stomatologie. Nisipul de pe malul mării? Cu el am început. Dar mi s-a părut ca are o fracţie mult prea mare, nimic nu-mi ieşea cum vroiam. Pentru că detaliile şi concretitudinea imaginilor sunt foarte importante pentru mine. Este foarte important ca omul să vadă expresia feţei, să vadă cum pe chip curge o lacrimă şi cum această lacrimă se transformă în zâmbet. Şi pentru aceasta am avut nevoie de o fracţie foarte măruntă de nisip, şi am găsit-o. Care fracţie anume, este bucătăria personală!

Aţi mai avut ocazia deja să combinaţi poveştile din nisip cu poezia şi cu muzica clasică, aşa cum urmează să o faceţi în spectacolul realizat de Mihai Tarna?

Este pentru prima dată când combinăm practic toate tipurile de artă într-un spectacol unic. Sunt foarte fericită că voi face aşa ceva, sunt fericită că am găsit la Paris oameni cu aceeaşi sensibilitate artistică. Atât regizorul Mihai Tarna cât şi Liliana Roşca (de la ICR Paris), chiar dacă nu-i cunoşteam, chiar dacă am vorbit doar prin telefon şi prin email, am simţit că mă înţeleg şi că îi înţeleg şi eu pe ei. Pentru că un scenariu ca cel creat de Mihai Tarna nu cred că putea fi creat de altcineva.

Ce vă inspiră?

Cel mai mult mă inspiră omul. Nu mă gândesc niciodată la cineva anume pentru că nu fac o dedicaţie unui singur om. Fac o dedicaţie omului, în general, comportamentului uman, valorilor spiritual-umane, consecinţelor comportamentului uman, pentru că uneori este mai bine să priveşti un spectacol şi să înţelegi că anumite lucruri merită să fie preţuite, să mergi acasă cu un mesaj care să te ajute să trăieşti mai liniştit, să-ţi iubeşti aproapele mai mult, să ţii mai mult la cultura ta, la ţara ta.

Dacă ar trebui să reprezentaţi în nisip un singur cuvânt, acest cuvânt pe care-l pomeniţi des, iubire, cum l-aţi povesti?

Iubire? Cuvântul acesta mi-a dat mai multe provocări. Au fost momente când l-am reprezentat printr-un cerc în care se vedeau două profile, el şi ea, care prin acest cerc, simbol al infinitului, formau un tot, întregul. Alteori iubirea este o mamă care-şi ţine în braţe copilul. Sau un  peisaj extrem de frumos...

Luni, 30 iunie 2014,  20H. Sala bizantină | Palais de Béhague. Ambasada României. 123, strada Saint-Dominique Paris.

Spectacol perfomance de sand-art, poezie muzică.  Invitată : Ana Munteanu (Moldova). Scenariul , regia : Mihai Ţărnă. Actorii de la Ecole Internationale de Création Audiovisuelle et de Réalisation (EICAR) Paris.