Dacă privim într-o perspectivă de timp care merge către jumătatea secolului trecut, observăm că extrem de puţini sunt marii cântăreţi români de operă care s-au distins printr-un complex de calităţi, ce au însoţit darurile fundamentale cu care au fost înzestraţi. Cornel Stavru este unul dintre aceştia. După debutul absolut din 1956 în concert şi cel din 1958 de pe scena Operei Române, 26 de ani au însemnat succese deosebite pe scene interne şi internaţionale, amprentându-i definitiv cariera drept foarte importantă pentru arta noastră lirică, pentru cultura românească. A fost şi director artistic al Operei Române (din 1982 până în 1984, perioadă în care nu a mai apărut pe scenă), apoi consultant artistic al aceluiaşi teatru (1991-1993) şi al celui din Braşov (1993-2001).

Indubitabil, Cornel Stavru rămâne un reper pentru generaţia sa, pentru cele actuale şi viitoare.

Aminteam de complexitatea personalităţii. Virtuţile glasului de extracţie lirică-spintă cu puternice accente dramatice au fost dublate de o aleasă cultură interdisciplinară pe care a folosit-o cu inteligenţă şi cu care a circumscris esenţele muzicale interpretative. În creaţiile sale, integrarea stilistică a fost permanent unul dintre punctele forte, artistul desenând cu elocvenţă frazele portativului, în deplină incidenţă cu spiritul lor, al epocii componistice. O dovadă de măiestrie. A făcut în acest mod proba unei versatilităţi care i-a permis să abordeze un repertoriu larg, de la baroc la drama wagneriană şi la unele opusuri de secol XX.

Exploziile sonore ale personajului titular din „Otello“, incisivitatea lui Manrico din „Trubadurul“, trăirea romantică a lui Don Carlos, monumentalitatea declamaţiei lui Tannhäuser, poetica lui Siegmund, expresia tragică a lui Canio din „Paiaţe“ şi, ca un surprinzător pandant, lejerităţile ţesăturii vocale a rolului Riccardo din „Bal mascat“, totul i-a fost la îndemână în teritoriul marelui repertoriu lirico-eroic.

Scriitura muzicală a fost tălmăcită cu nobleţe şi eleganţă, accentele şi expresiile au venit din marea tradiţie, strălucirea şi percutanţa notelor înalte au dominat spaţiul acustic, indiferent că era vorba de Verdi, Puccini, Mascagni, Leoncavallo, Bizet sau Giordano.

Bunul gust nu l-a părăsit niciodată, s-a aplecat asupra sevelor venind din text, din sursele libretului, conferind rostirii greutate şi semnificaţii concordante cu ideatica eroilor, dicţiunea a frizat perfecţiunea, fie că a cântat în română, italiană, germană, franceză sau rusă. În limba română, prin lectura lui Cornel Stavru textul şi cântul căpătau virtuţi de teatru dramatic pe muzică, expresionist şi răscolitor.

(...) Să ne amintim de vocea şi personalitatea maestrului Cornel Stavru! Să nu le uităm niciodată!“ ...

... sunt fragmente din cuvântul pe care l-am rostit la rampă, în faţa cortinei, înainte de al treilea gong al spectacolului comemorativ din seara zilei de 28 iunie 2019.

Oaspeţi şi debuturi...

... ar fi intertitlul pe care l-am folosit des, sub care aş putea comenta reprezentaţia cu „Bal mascat“. Debuturi pentru Adrian Dumitru (Riccardo), Mădălina Barbu (Oscar), invitaţi din ţară (Sándor Balla – un Renato de la Cluj-Napoca) şi străinătate (dirijorul chinez, rezident în Austria, Jin Wang, la prima apariţie în fosa Operei), alături de Bianca Mărgean (Amelia) şi Sorana Negrea (Ulrica), în celelalte roluri de primă mărime.

Jin Wang s-a dovedit forţa motoare a serii, cu bune şi mai puţin bune. Forţă este potrivit spus, la propriu, întrucât a generat sonorităţi asurzitoare în orchestră, avalanşe cu care s-a luptat toată lumea, corişti, solişti şi... public.

Conceptual, Jin Wang a separat şi reliefat planurile şi temele sonore, cu ştiinţă şi preocupare, încă de la scurtul Preludiu. Din baghetă a emanat apoi violenţa, prefigurând prima intrare a lui Riccardo, scena Ulricăi, Preludiul agitat al actului secund, ansamblurile... În genere, notaţiile de forte din partitură au devenit fortissimo, cele fortissimo au ajuns fortessissimo şi tot aşa. Cu toată vigoarea expusă, nu se poate spune însă că dirijorul nu a menajat soliştii în marea majoritate a pasajelor, dar există un echilibru dinamic cu care partitura trebuie lecturată coerent, de a oferi raporturi bine cumpănite între debitele sonore ale celor din platou şi din fosă. Nu mai vorbesc că unii cântăreţi au fost brutalizaţi de instrumentiştii în tutti. Spre pildă, la „No, per man d'un amico!“ (Ulrica), la terţetul Amelia-Riccardo-Renato, la exclamaţia lui Renato „Che! Amelia!“.

Totuşi, modele de proporţionalitate au fost Imnul de preţuire pentru Riccardo „O figlio d'Inghilterra“, absolut monumental în finalul actului prim, ca şi tempo-urile alese de Wang, bine integrate dramaturgiei.

Adrian Dumitru şi Mădălina Barbu       

Prolific în debuturi, Adrian Dumitru a intrat în scenă cu mare elan, cu  articulări energice şi acute dezvoltate amplu şi bogat. Au fost calităţile dominatoare ale tenorului pe parcursul serii, alături de frazarea lungă pe care a dobândit-o încet-încet, odată ce a depăşit starea emoţională a primei intrări în scenă, după „in lei rapita ogni grandezza oblia!“, fragmentată inutil. Aplombul recitativului „Forse la soglia attinse“ şi expresivitatea ariei „Ma se m'è forza perderti“ au plăcut, după cum marea provocare a scriiturii verdiene - lejerităţile din scena vrăjitoarei – s-a văzut bine rezolvată, odată cu regăsirea prudenţei în strofa a doua din „È scherzo od è follia“.

Pentru soprana Mădălina Barbu, debutul în rolul Oscar a însemnat dezinvoltură scenică, brilianţă în cânt, inclusiv perlaj în ţesăturile staccato, strălucire şi penetrabilitate peste perdelele acustice, acute luminoase, fără efort.

Apreciez ambele debuturi drept câştiguri pentru teatru.

Sandor Balla şi Bianca Mărgean

Baritonul cu voce frumoasă Sándor Balla şi soprana cu pianissime înalte tipic verdiene Bianca Mărgean au găsit cele mai bune momente în actul al treilea, în ariile „Morrò, ma prima in grazia“ (Amelia), „Eri tu“ (Renato), în confruntările dramatice dintre cei doi sau dintre Renato şi conspiratorii deveniţi asociaţi. Legato-ul şi accentele au dat întreaga măsură a stăpânirii stilisticii verdiene, către care sunt înclinaţi. Pe parcursul întregului spectacol rămâne să profite mai mult de notele acute, care rezonează frumos, dar par uşor „expediate“.

Deloc înfricoşătoare prin vrăjile făcute pentru cei veniţi s-o consulte şi nici înfricoşată de devoalarea identităţii guvernatorului din Boston a fost Ulrica întrupată de mezzosoprana Sorana Negrea.

În alte roluri au cântat başii Filip Panait (Tom) şi Iustinian Zetea (Samuel), baritonul Florin Simionca (Silvano), tenorii Ciprian Pahonea (Primul judecător) şi Constantin Negru (Servitorul Ameliei).

Cu o seară înainte...

... avusese loc un alt debut, cel al lui Alin Stoica în rolul Cavaradossi din „Tosca“, produs alături de soprana Lăcrimioara Cristescu (Floria) şi baritonul Ştefan Ignat (Scarpia) în celelalte roluri principale, sub bagheta lui Tiberiu Soare, artişti cu binecunoscute prestaţii în opera pucciniană, după premiera din aprilie, pe care le-au confirmat.

Cu important material vocal liric-spint, tenorul Alin Stoica a generat sunete acute larg dimensionate, de culoare brunată, intensă, virilă, ce au copleşit spaţiul acustic al sălii. A fost marea performanţă la debut. Glasul este omogen pe ambitus, numai că expunerea sonoră a rămas obiectivă în aria „Recondita armonia“ sau în duetul cu Tosca din actul întâi. În plus, tenorul a părut static şi neimplicat emoţional. Poate fi de vină tot stress-ul primei apariţii în rol.

După înşiruirea energică şi suverană de La diez-uri acute „Vittoria! Vittoria!“ şi a continuării de forţă, a venit actul al III-lea, în care Alin Stoica a rafinat multe în cântul său. S-a simţit încă de la nuanţarea din fraza „Io lascio al mondo una persona cara“, urmată de celebra arie  „E lucevan le stelle“, în care „managementul“ respiraţiilor va trebui să restituie continuitatea liniei vocale. În schimb construcţia expresivă a primei propoziţii a duetului „O dolci mani“ a demonstrat potenţele tenorului în direcţia cântului nuanţat. În numai două măsuri a integrat mezzevoci de rară sensibilitate. Cred că pe aceste coordonate, partitura ar trebui restudiată în vederea exprimării emoţionalităţii poetice a personajului. Împreună cu forţa acutelor, interpretarea ar fi a unui mare Cavaradossi. În viitorul nu foarte îndepărtat.

Au mai cântat başii Daniel Pascariu (Angelotti), Ion Dimieru (Sacristanul), Dan Indricău (Sciarrone), tenorul George Vîrban (Spoletta), baritonul Daniel Filipescu (Temnicerul) şi soprana Mădălina Barbu (Păstorul).

Cele două spectacole au avut loc în cadrul Săptămânii Finlandei la Opera Naţională Bucureşti.

Ştefan Ignat şi Lăcrimioara Cristescu

(Foto Sebastian Bucur – Opera Naţională Bucureşti)