Vorba şi fapta

La 17 iulie 2013, atunci când alegerile prezidenţiale erau încă departe, am publicat un articol intitulat Domnul Altcineva. Vorbeam în el atât despre posibilitatea cât şi despre necesitatea împrospătării vieţii politice româneşti la nivel macro. Despre nevoia de reîmprospătare a oamenilor care să o ilustreze, a personalităţilor ce ar putea candida, ba chiar şi câştiga fotoliul de la Cotroceni.

Avansam în cuprinsul comentariului şi câteva nume-domnul Mihai Răzvan Ungureanu, dl. Cătălin Predoiu, ba chiar şi dl. Daniel Funeriu. Nici unul dintre ei nu a performat, nu s-a dovedit un candidat cu şanse. Cu toate acestea domnul Altcineva a devenit o realitate, iar această realitate se cheamă Klaus Iohannis.

În focul campaniei prezidenţiale, atunci când dl. Iohannis era mult prea puţin prezent pe ecranele televizoarelor şi cu toate acestea începuse să devină evident că domnia sa reprezenta nu doar un contra-candidat de formă al d-lui Victor Ponta, am scris un alt articol în care scriam că nu îmi este tocmai foarte clar ce are de gând să facă dl. Iohannis dacă va ajunge la Cotroceni. La primăria Sibiului, acolo unde a lucrat vreme de 14 ani, dl. Iohannis a făcut treabă şi nu politică de partid, a fost preocupat de fapte şi nu de vorbe, de acţiune şi nu de ideologie.

Enigmele încep încet-incet să se elucideze, cele câteva discursuri, nu multe şi nici pletorice rostite de noul preşedinte în momente esenţiale, bine alese şi adecvat punctate, ni-l arată pe dl. Iohannis ca un om căruia îi e clar ce trebuie să facă. Între timp, noul preşedinte a produs şi câteva dovezi ce ne încurajează în credinţa că drumul vorbei către faptă nu e chiar atât de lung precum fusesem obişnuiţi până acum.

La 16 decembrie, cu ocazia comemorării morţilor Timişoarei, în primul său discurs politic substanţial din postura de preşedinte ales, dl. Iohannis spunea: Viitorul democratic al naţiunii române depinde de modul în care ne asumăm un trecut tragic, dar şi de felul în care demonstrăm  zi de zi că ştim să apărăm libertatea, drepturile omului şi valorile europene. De aceea avem mereu nevoie de amintire şi de reamintire, doar aşa ne putem feri de comunism.

Odată ajuns la Cotroceni, dl. Klaus Iohannis a trecut la fapte. Nu a avut nevoie de o demonstraţie ştiinţifică spre a se mai convinge odată că regimul comunist a fost unul rău, nu i-a trebuit încă o comisie al cărei rost ar fi fost acela să îi certifice că Revoluţia din Decembrie a fost una bună. Pe 22 decembrie dimineaţa, într-un gest simbolic, chiar înainte de învestitură, dl. Iohannis i-a comemorat şi omagiat discret pe eroii Revoluţiei, în recepţia de câteva ore mai târziu le-a cerut invitaţilor săi un moment de reculegere în amintirea acestora. A doua zi, preşedintele a procedat la un gest reparatoriu pe care predecesorul lui trebuia să îl facă demult, decorându-l cu Ordinul Naţional Steaua României pe dl. Octav Bjoza, actualul preşedinte al AFDPR. Mandatul meu va fi unul unul al respectului faţă de valorile şi faţă de eroii şi martirii români, a spus cu acest prilej dl. Iohannis.

Viitorul preşedinte al României şi-a petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea în comunism. Cartea autobiografică Pas cu pas îl recomandă ca pe un om, ca pe unul dintre cele 23 de milioane de cetăţeni români ce au înţeles natura criminală a comunismului, dar şi ca pe un profesor care, fără a proceda la acte de disidenţă, a încercat să îşi protejeze elevii, atât cât a putut, de îndoctrinarea cotidiană.

Pe de altă parte, nu trebuie deloc uitat că cetăţeanul român Klaus Werner Iohannis, azi preşedinte al tuturor românilor, face parte dintr-o minoritate ce a cunoscut în cel mai teribil mod cu putinţă ororile comunismului. Nu mă refer aici doar la ceva mai cunoscuta, deşi încă insuficient clarificata operaţiune în urma căreia, cu începere din anii ’70, regimul comunist român a pus un preţ şi a făcut bani murdari de pe urma fiecărui etnic german ce dorea să îşi exercite dreptul garantat de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, reafirmat de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la libera circulaţie, la părăsirea oricărei ţări, inclusiv a ţării în care s-a născut.

Se vorbeşte mai puţin la noi despre faptul că încă înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică şi-a arătat colţii de învingător cerând ca o parte din etnicii germani din ţările foste aliate cu Germania să fie deportaţi în lagărele de muncă din URSS, producând astfel încă o dovadă în favoarea justificatei comparaţii dintre nazism şi comunism. Se reaminteşte arareori şi fără suficientă asumare că, încă de la sfârşitul anului 1944, mai exact pe 19 decembrie, sub presiunea ordinelor venite de la Moscova prin intermediul Comisiei Aliate de Control, unul dintre cele mai perfide instrumente de comunizare a României, guvernul României le cerea autorităţilor din teritoriu o recenzare riguroasă a etnicilor germani. E foarte adevărat că acelaşi guvern şi primul ministru de atunci, generalul Rădescu, a făcut tot ceea ce a fost omeneşte posibil să îi salveze ori să reducă numărul victimelor deportării. Şi nu se spune cu suficientă forţă că premierul britanic Winston Churchill a considerat drept legitimă dorinţa Sovietelor de a obţine forţă de muncă prin deportare. “De ce facem atâta caz cu privirea la deportarea în Rusia a saşilor din România şi a altora? ” se întreba şi retoric, şi cinic acesta. Mulţi sunt istoricii care spun că operaţiunea aceasta premergătoare Ialtei a fost primul act din lunga istorie a războiului rece.

Fireşte, au trecut de atunci ani mulţi. Mulţi dintre  cei ce au cunoscut calvarul acelui drum spre nicăieri nu mai sunt în viaţă. Unii au uitat calvarul cu pricina, convinşi, asemenea lui Jorge Semprun, că numai uitarea îi poate ajuta să îşi ducă viaţa mai departe. Alţii, precum dl. Octav Bjoza, au iertat, dar nu au uitat ororile comunismului, crezând în funcţia salvatoare dar şi veghetoare pentru viitor a memoriei. Convingerea d-lui Bjoza e împărtăşită şi de noul preşedinte al României. Iar convingerea a fost urmată de o primă faptă simbolică, grăitoare pentru necesitatea ieşirii din tot felul de Ialte interioare. Prin amintire şi reamintire.