Voiaj pe urma celui care am fost

Într-un studiu scris în urmă cu vreo doi ani şi publicat mai întâi în revista „Vatra“, iar, mai apoi, într-o formă revizuită şi, îmi place să cred că şi îmbogăţită, în cartea „Aproape de scenă: George Banu“ (Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013) îl comparam pe marele critic cu Sylvestre Bonnard.

Mă gândeam atunci la personajul exemplar, la cărturarul care şi-a consacrat aproape întreaga viaţă găsirii şi editării unui manuscris socotit pierdut şi credeam că strădaniile lui de căutare pot fi asemănate cu ceea ce făcea George Banu întru păstrarea sau recuperarea memoriei teatrului.

Făcusem cunoştinţă cu Sylvestre Bonnard şi cu romanul lui Anatole France cândva demult, către sfârşitul liceului, stimulat de un fragment de carte reprodus în manualul pe care l-am parcurs cu minuţie în vederea concursului de admitere la Filologie. Pe vremea aceea se mai studia la liceu ‒ şi încă destul de temeinic ‒ un pic de Literatură franceză (azi nu se mai face ca lumea nici la Universitate). Fragmentul citit şi răscitit, aproape învăţat pe dinafară, care m-a îndemnat să parcurg întregul volum era o frumoasă, o superbă, o emoţionantă evocare a Parisului, a minunatelor, popularelor şi totuşi enigmaticelor cheiuri ale Senei. O evocare filtrată ‒ cum altfel? ‒ prin ochii şi prin personalitatea de mare iubitor de cărţi a lui Sylvestre Bonnard, câteva fraze fiindu-le dedicate buchiniştilor, cei care ar putea fi cu siguranţă asimilaţi, asemenea unor clădiri, muzee, case, palate, grădini, locurilor de memorie despre care vorbea într-o carte adesea menţionată Pierre Nora.

Mi-am reamintit de Sylvestre Bonnard şi de asemănarea pe care o găsisem între el şi George Banu în ziua de ianuarie a anului 2014 în care am citit cu încântare, pe nerăsuflate, cartea intitulată „Parisul personal- autobiografie urbană“ (Editura Nemira, Bucureşti, 2013) scrisă de George Banu şi comentată, adnotată, completată graţie superbelor fotografii sepia şi color ale Mihaelei Marin.

Parisul, devenit nu loc, ci veritabil personaj literar încă din Evul Mediu, graţie lui François Villon, socotit un fel de centru al Lumii şi al Universului prin secolul al XVII lea şi rămas aşa, cu mici amendamente, până azi, Parisul vizitat de Petru cel Mare cândva prin 1717, e prezent în atâtea şi atâtea scrieri fundamentale ce jalonează însăşi istoria umanităţii. Şi cu toate acestea, pentru un Julien Green, de pildă, Oraşul Lumină era unul greu de definit, dificil de surprins în cuvinte. „Totul, în oraşul acesta, are o calitate neanalizabilă“, al cărui „farmec este inexplicabil“, scria marele romancier.

Mă îndoiesc că pentru stilistul de excepţie, pentru familiarizatul desăvârşit cu lumea spectacolului, a teatrului (familiarizare ce nu înseamnă însă nicidecum identificare oarbă, necondiţionată, fără refuzuri, fără intermitenţe, aşa cum se precizează în cartea „Iubire şi neiubire de teatru“) care e George Banu, nu ar fi fost din cale afară de greu să scrie o carte despre oraşul în care, cu întreruperile determinate de specificul de călător ataşat ocupaţiei de critic convins că teatrul e mereu în altă parte, şi-a petrecut 40 de ani de viaţă. De altfel, a şi scris-o, a scris-o în limba română, numai că menită să marcheze o aniversare personală a făcut-o în cel mai personal stil cu putinţă. A gândit-o ca o succesiune de ilustrate, de mesaje. Resimţind, după propria mărturisire, asemenea unui artist modern „pertinenţa eterogeneităţii mijloacelor de expresie ce nu se reduc la o expresie unică“, dorindu-şi „nu doar cuvinte sau sunete distinct separate, ci cuvinte şi imagini“, George Banu a întocmit acest „voiaj pe urma celui care am fost“ împreună cu Mihaela Marin.

Şi uite aşa, volumul „Parisul personal- autobiografie urbană“ se situează într-un simptomatic, benefic, stimulant „entre-deux“, repetând parcă chiar felul în care s-a desfăşurat viaţa criticului. Neîndoielnic, George Banu a ales deloc întâmplător Franţa şi Parisul ca „terre d’asile“. Bursa salvatoare ce i-a îngăduit tânărului şi proaspătului doctor în teatrologie să părăsească la sfârşitul lui 1973 o Românie peste care nocivele „Teze din iulie“ au lăsat noaptea totalitară, bursă ce urma să se consume în Franţa, la Paris, nu a reprezentat niciodată o nouă sursă de constrângere sau de limitare geografică. Însă, pot să pariez cu oricine că George Banu nu ar fi putut niciodată să scrie, aşa cum scria teribilistul Michel Houellebeck (cf. „Inamici publici“, Editura Polirom, Iaşi, 2009), „niciodată nu m-am simţit dator sau obligat faţă de Franţa, iar alegerea unei ţări de reşedinţă are, pentru mine, tot atâtea rezonanţe emoţionale ca şi alegerea unui hotel“.

În Franţa, în Parisul public în care criticul şi-a desenat „Parisul personal“, în Parisul a cărui esenţă se concentrează în Notre Dame, în apartamentele din Rue de Rivoli 16 sau 18 în care a locuit rând pe rând, în biroul ce „nu mi-a fost chilie, ci spaţiu de tranziţie, uneori îndelungat adăpost, dar niciodată definitiv“, George Banu s-a simţit necondiţionat acasă. Sau măcar „un locuitor familiar“. La fel sau aproape la fel, cum s-a simţit acasă în Bucureştiul ce părea definitiv pierdut în decembrie 1973, dar care a fost regăsit fără probleme de adaptare, cu suplimentarul „sentiment al apartenenţei“, în primele zile ale anului 1990. O pierdere şi o regăsire, un alt „entre-deux“ marcat de un alt mare, definitiv loc de memorie care e Gara de Est. O gară de Est pe care o căuta, o regăsea traumatic bătrânul Emil Cioran într-o piesă a lui Matei Vişniec.

Citind „mesajele“ de pe „ilustratele“ scrise de George Banu şi completate de fotografiile Mihalei Marin, fiecare dintre noi descoperim ori redescoperim Parisul. Un Paris care poate să nu fie, care nu chiar nu trebuie să fie riguros „al nostru“. Aceasta fiindcă biografia fiecăruia dintre noi este cu totul alta decât „autobiografia urbană“, deliberat concepută în acest chip de George Banu. O autobiografie ce surprinde între paginile ei personalitatea omului de teatru, a criticului, a iubitorului de pictură, de muzee şi de măşti, a călătorului, a acelui Peer Gynt câştigător, defel păgubaş, care e George Banu. O autobiografie ce rezumă cărţile criticului. Cărţi ce se reactualizează, chiar fără a fi în mod expres numite, în mintea celui ce a avut fericirea şi înţelepciunea de a le parcurge.

George Banu – fotografii de Mihaela Marin- PARISUL PERSONAL – AUTOBIOGRAFIE URBANĂ, Editura Nemira, Bucureşti, 2013.