Viaţa îi învinge pe copii

Copiii leagă lucrurile între ele cu firescul celor nepreocupaţi de reacţia altora.

Idila se încheie odată cu intervenţia adulţilor, care insistă să-şi vaccineze odoarele pentru ce va să vină.

Până la un punct, copiii cred că viaţa e un parc de distracţii unde se împart acadele, iepuri de ciocolată şi pişcoturi. Ţarcul lor e împodobit în aşa fel încât dincolo de el nu se vede nimic. Înăuntru, de toate: candoare, ochi limpezi, râsete, rivalităţi de-un ceas şi prieteşuguri clădite în jurul pungii cu dropsuri.

Totul se aşază în ordinea bună. Fiecare ţânc are o domniţă care suspină în turnul castelului, o sabie care zăngăne singură în cuier şi-un bidiviu care fornăie în grajd. Lumea e perfectă fiindcă se schimbă singură de la o zi la alta. Nu e nevoie de pedagogi acri, de lecţii civice, de sfaturi murmurate savant. Copiii leagă lucrurile între ele cu firescul celor nepreocupaţi de reacţia altora.

Idila se încheie odată cu intervenţia adulţilor, care insistă să-şi vaccineze odoarele pentru ce va să vină. Ţăndărirea iluziilor se face, după caz, alandala sau programat. Maturizarea e semnul că viaţa i-a învins şi de data asta pe copii. Iată-i cu toţii la tratament, gata să primească perfuziile obligatorii: ipocrizie, adaptabilitate, bănuieli.

Micuţii se vor ridica din paturi şi vor fi alţii. Copilăria va rămâne o piele de şarpe lepădată într-un colţ. În locul ei se va întinde un tărâm nou, cu fiinţe stranii, care spun altceva decât ce cred şi fac altceva decât ce ştiu. Armonia? Un arhaism plin de praf. Cultura diferenţei? O formă de bună-creştere teoretică, fără sprijin în zgura vieţii de zi cu zi. Copiilor li se va spune că întotdeauna celălalt e de vină, mai ales dacă nu ne seamănă la piele, vorbă, haine şi obiceiuri.

Rasismul şi xenofobia ilustrează partea abjectă a intransigenţei. Iată o zonă în care copiii ar putea să-şi mediteze părinţii, dacă aceştia ar avea răbdare să-i asculte. Nu numai că n-au, dar ordinea tradiţională e alta: copilul stă în bancă şi ia notiţe, maturul predică de la catedra-amvon. Vocea lectorului zgârie timpanul, mesajul duhneşte a prejudecată oarbă şi-a inflamare fără temei.

Copiii sunt disponibili şi deschişi, dar ceea ce le recomandă maturul - circumspecţie totală - le surpă valorile şi convingerile. Pregătirea pentru maturitate e un spectacol de circ în manejul vieţii, unde dresorul pocneşte din biciul vorbelor şi micile sălbăticiuni pozează în statui ale cuminţeniei, spre a fi aplaudaţi de public.
Nu fiecare copil e Holden Caulfield, nu fiecare Tom Sawyer are norocul de-a nimeri peste un Huckleberry Finn. Maturizarea nu e întotdeauna o veghe în lanul de secară. Andrew Gowan, un englez din Corby, Northamptonshire, scrie despre primejdiile unei lumi care îşi adoră fixaţiile şi obsesiile. „Porcul", romanul lui de debut (Editura Leda, traducere bună de Ruxandra Ana), e o cronică a ranchiunelor provinciale care macină periferia unui oraş în care uzina s-a închis şi oamenii au rămas la voia sorţii.

Danny, protagonistul de cincisprezece ani al cărţii, trăieşte într-un spaţiu guvernat de încrâncenări rasiale, frustrări şi priviri chiorâşe. Bunicii îi lasă o scroafă de care băiatul promite să aibă grijă, căci ea e unica legătură cu lumea copilăriei. Prietenia cu Surinder, fata unui negustor din cartier, atrage duşmănia celorlalţi şi sancţiuni corporale - nu din gelozie sau invidie, ci pur şi simplu fiindcă fata e pakistaneză.

Cu toate încercările celor doi adolescenţi de-a întemeia un paradis frugal, lumea în care îşi duc zilele e vopsită în culori mohorâte şi miroase urât. Numai că putoarea care emană dinspre cocina scroafei e mirosul prejudecăţilor, al felului nostru de a-i considera răi pe ceilalţi fiindcă nu putem fi buni noi înşine.