Valoroase glasuri tinere în „Romeo și Julieta” la Semperoper Dresda

Teatrul liric ce poartă pe malul Elbei numele arhitectului Gottfried Semper a ales să încheie stagiunea 2025-2026 pe 11 iulie, printr-un spectacol cu „Romeo și Julieta” de Gounod, al șaisprezecelea de la premiera din mai 2025 a producției. Aflându-mă pentru prima dată în istorica sală construită în 1878 și refăcută în 1985 după distrugerile WWII, șocurile în afara strălucitoarei arhitecturi Neurenaissance au fost acustica excepțională a auditoriumului de 1300 de locuri, dar și... fantele pentru aer condiționat din fiecare spetează de fotoliu, utile pe caniculă.

Semperoper Dresda. Foto Matthias Creutziger

Eleganța obișnuită în teatrele germane a impresionat și la Dresda, iar rafinata muzică franceză și plăcuta atmosferă din sală cred că au creat o spiritualitate potrivită audierii acestui titlu-simbol al iubirii veșnice, cum este opusul lui Gounod pe libretul scris de Barbier și Carré, bazat pe sursa shakespeariană nemuritoare. Un fluid tainic a iradiat între sală și scenă, am simțit publicul fremătând emoțional – ca și mine - la cele ce se auzeau din fosă sau de pe scenă, la cele ce se petreceau pe platou.

Cred că și regia Barbarei Wysocka, și dramaturgia lui Benedikt Stampfli au avut un rol important întrucât, deși au transpus povestea în zilele noastre sau poate tocmai de aceea (costume Julia Kornacka), au lăsat eroii să-și desfășoare liber sentimentele, fără să fie agresați de găselnițe de cele mai multe ori debile sau de decoruri agresive. A fost o pildă de Regietheater așa cum o cred capabilă să sensibilizeze publicul.

Poloneza Barbara Wysocka a dorit să aibă la ridicarea cortinei „numai corpuri, emoție și muzică”, cum nota în caietul-program, răspunzând unei întrebări. A reușit, mai ales că decorul (Barbara Hanicka) a fost unic, construit prin mari ansambluri de portaluri înalte cu coloane simple care își schimbau pozițiile pentru diversificarea, delimitarea spațiilor diferitelor tablouri. Luminile lui Fabio Antoci au apărut poate prea mult estompate, terne sau poate ca să contrasteze cu marea scenă de dragoste a Julietei cu Romeo de la începutul actului IV, singura scânteietor radioasă. Proiecțiile video cu citate din Shakespeare au fost semnate tot de regizoare și afișate pe ecranul de fundal, ce apărea din când în când între grupurile de coloane.

PROLOG cu Sächsischer Staatsopernchor Dresden. FotoSebastian Hoppe

Cum era firesc, spectacolul a stat sub semnul eroilor titulari, interpretați de doi tineri cântăreți, soprana americană Emily Pogorelc și tenorul uzbek Bekhzod Davronov.

Pe Emily am regretat că nu am văzut-o la București în concert în 2024 la Sala Palatului alături de Joseph Calleja. Nu face nimic, am recuperat acum și Am descoperit o foarte bună soprană lirică „plină”, cu abilități de coloratură și o actriță specială.

Intrarea în scenă a arătat o Julietă timidă, stânjenită de frumusețea ei, care a cântat strălucitor arietta-vals „Je veux vivre”, începută subtil de o voce proaspătă cu expansivități ca de flamă exaltată și finețuri visătoare, la care se atașează pătrunzătoarele agilități acute. Naivitatea în madrigalul subsecvent cu Romeo „Ange adorable” a impresionat, după cum s-a întâmplat și cu confesiunile seducătoare făcute iubitului ei în duetul de dragoste (actul al II-lea).

Romeo și Julieta. Foto Sebastian Hoppe

Fraze plutitoare înveșmântate în puritate de sentiment a desenat Emily Pogorelc în duetul „Nuit d'hyménée!” cu Bekhzod Davronov (actul IV), acute impecabile au răsunat în finalul lui, Do natural, Si bemol. Frământările din scena ultimă a actului, cea în care Julieta bea poțiunea oferită de Părintele Laurent, au răscolit, aria „Amour ranime mon courage” a fost trăită intens, cu deciziune, chemând drept confesor pe însuși zeul iubirii într-un cantabile îmbătător și fraze acute dulci ca de transă, pregătind finalul dificil prin țesătura vocală înalt solicitantă căreia i-a dăruit mai puțină amploare de sunet.

Sigur că actul final a avut tragicul drept fir călăuzitor și cei doi eroi l-au trăit cu cutremurătoare parcurgere a unui sfârșit neașteptat.

Prestația Julietei nu poate fi separată de cea a lui Romeo, Bekhzod Davronov, un tenor liric cu glas frumos, rotund și fluid în derularea frazelor, cu pasaj de registru insesizabil. Acutele au fost la locul lor, inclusiv nota de Do natural de la finele actului al III-lea „Mais je veux la revoir!” nescrisă de Gounod dar intrată în tradiție. Ce-i drept, oponenții tenorului în acel pasaj au fost dirijorul Giampaolo Bisanti, orchestranții de la Sächsische Staatskapelle Dresden și coriștii din Sächsischer Staatsopernchor Dresden (pregătiți de Jan Hoffmann), toți foarte hotărâți în fortissimo din partitură.

Revin. La primul schimb de priviri cu Julieta, Davronov a cântat cu legato esențial „Ange adorable, ma main coupable...” de un lirism încântător, irezistibil, pentru ca renumita cavatină „Ah! lève-toi, soleil!” (actul secund) să capete fior pasional și alternanțe de moliciuni cu încununări de Si bemol-uri acute, „Viens! parais!”.

Duetul final i-a prilejuit lecturi de desene melodice în dolce, din nou un lirism impresionant și frazări expresive modelate în mezzoforte.

Dacă ceva ar trebui să-i stea în atenție ar fi pronunția în limba franceză și evitarea unor sonorități „strânse” la unele note înalte.

Davronov este în primul rând un vocalist  și anumite colorizări mai metalice îl vor îndrepta într-un viitor relativ către roluri spinte, prudent și eșalonat abordate.

Bekhzod Davronov și Emily Pogorelc. Foto Josefine Lippmann

Distribuția a fost echilibrată și celelalte roluri au revenit mezzosopranei Valerie Eickhoff (Stéphano, bine vocal și expresiv în aria „Que fais-tu, blanche tourterelle”), baritonului Anton Beliaev (Mercutio, a cărui baladă „Mab, la reine des mensonges” a avut mobilitate și știință a rostirii cuvântului), basului Peter Kellner (Părintele Laurent, cu glas impunător și cald), tenorului James Ley (Tybalt baritonal, dramatic-violent), basului Oleksandr Pushniak (Capulet cu spirit cantabil dar autoritar), baritonului Vladyslav Buialskyi (Pâris), mezzosopranei Elżbieta Wróblewska (Gertrude), baritonului David Roy (Grégorio), tenorului Jin Yu (Benvolio), basului Tilmann Rönnebeck (Ducele Veronei, cu voce generoasă însă imperativă).

Cele două ansambluri orchestră-cor de renume ale teatrului au fost conduse de Giampaolo Bisanti, un șef cu potrivită cunoaștere a stilului francez, prin care a servit dramaturgia complexă a opusului.  Dirijorul a distilat sevele lirice și a subliniat eficient pasajele tragice, cu sprijinul instrumentiștilor de substanță, a coriștilor și coristelor creatori de atmosferă nu numai în Prolog (sumbrul „Vérone vit jadis deux familles rivales, les Montaigus, les Capulets...”) sau în finalul actului al III-lea, „Ò jour de deuil!”.

După proiecțiile pe fundal ale unor extrase originale din tragedia shakespeariană, faimoase citate cu sensuri legate de momente esențiale ale tramei preluate din rostirile lui Romeo îndeosebi, Benvolio, Părintelui Laurent, ultima a fost a iconicei și privitoarei peste timpuri zicere a Ducelui Veronei de încheiere a piesei, „Căci n-a fost niciodată o poveste mai plină de durere ca aceasta, a Julietei și-a lui Romeo” (trad. Șt. O. Iosif).

FINAL. Foto Sebastian Hoppe