Unioniştii români şi restauratorii imperiului răsăritean

0
0
La PALATUL PARLAMENTULUI, reprezentanţi ai Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică şi ai Platformei Unioniste Acţiunea 2012 au abordat un subiect pe măsura provocărilor vremii: 1 DECEMBRIE 1918, ZIUA REÎNTREGIRII NAŢIONALE FOTO Dorian Theodor - romaniabreakingnews.ro
La PALATUL PARLAMENTULUI, reprezentanţi ai Clubului Militar Român de Reflecţie Euroatlantică şi ai Platformei Unioniste Acţiunea 2012 au abordat un subiect pe măsura provocărilor vremii: 1 DECEMBRIE 1918, ZIUA REÎNTREGIRII NAŢIONALE FOTO Dorian Theodor - romaniabreakingnews.ro

Dacă scriu aceste rânduri o fac cu speranţa, amendabilă desigur, că poate această aniversare a Zilei Naţionale a României ciuntite să fie, probabil, (pen)ultima în actualele graniţe, aşa cum au rămas după violarea manu militari a frontierelor ţării noastre, cele din perioada interbelică, de Stalin, în deplină înţelegere cu Hitler. Multe se vor schimba în anul care vine.

Care este diferenţa dintre condiţia unionistului român şi aceea a unionistului sovietic?

Românul se uită spre administraţia prezidenţială şi nu vede decât un perete virtual luminat, din când în când, de câte un firav mesaj al actualului deţinător al mandatului de preşedinte ales al ţării, una încă detrunchiată de cotropitori deveniţi deja istorie.

Răsăriteanul se uită spre Kremlin şi vede un preşedinte hotărât să lupte pe toate fronturile, din Ucraina până în Siria, pentru interesul naţional al renaşterii, din cenuşa imperiului sovietic, a unei noi superputeri.

Mioriticul priveşte spre palatul din piaţa Victoriei… unor români contra altor români şi nu vede decât un tehnocrat uimit şi el de ce i se întâmplă, cu binecuvântarea sfinţilor părinţi trăitori la Bruxelles.

Esticul se uită spre fostul preşedinte, devenit premier, Dmitri Medvedev - cam de aceeaşi înălţime ca omologul de la Bucureşti -, care face echipă, fără fisuri publice, cu şeful statului răsăritean.

Românul ezită, din amărăciune, dezgust faţă de decăderea societăţii în care trăieşte, ca să îşi mai pună un Tricolor în faţa casei, la balcon, sau la maşină, ca şi cum 1 Decembrie este Ziua Unor Oficiali, vai de mama lor, nu Ziua Reîntregirii Naţionale a unui popor mândru, care, de câte ori a fost umilit, călcat în picioare, vândut la drumul mare, împărţit de mai marii unor iluzii istorice devenite simple litere pe pietre mortuare, a renăscut când nimeni nu mai spera.

Răsăriteanul vede dinamismul vieţuitorului de la Kremlin, care îşi trimite eunuci să impresioneze fostele republici sovietice şi socialiste, cu declaraţii sforăitoare, privind “dreptul” Moscovei de a reveni la hotarele decedatei URSS.

Românul de bun simţ visează, cu ochii deschişi, înainte, pe timpul şi după Ziua Patriei în care a văzut lumina zilei la fireasca reîntregire naţională, pe cale democratică, prin clamata înţelepciune a celor care au ajuns în fruntea bucatelor acestei ţări nu doar pentru a surâde şi când nu este cazul, nu numai pentru a fi simpli cetăţeni ignoraţi la reuniunile internaţionale, unde doar fotoreporterii oficiali le imortalizează insignifianta prezenţă, acolo unde vocea nu li se aude, deci România practic nu există.

Esticul observă că după o perioadă în care cel care îi conduce atâţia ani a fost exclus, mai bine de un an de zile, de la tot felul de grupuleţe de interese ale unora mai mari, contra unora mai mici, acum este persoana publică curtată, chiar fără discreţie, inclusiv de Unchiul Sam.

Românul care se bucura de condiţia sa de cetăţean al Uniunii Europene vede, nu tocmai uluit, dar surprins, că atunci când a fost vorba de menţinerea şi reîmpărţirea sferelor de influenţă, în nordul Africii, în Orientul Mijlociu, unele state se jucau de-a avioanele trimise să bombardeze bâlciul deşertăciunilor umane, iar după ce escadroanele morţii au făcut prăpăd în inima Hexagonului, acum se vorbeşte de necesitatea unei riposte colective, de categorii de naţiuni, de divizarea necesară a Europei de faţadă, care nici nu contează, pe plan militar, comparativ cu Statele Unite ale Americii sau cu Federaţia Rusă, dar orgolioşi politicieni francezi vorbesc de grandoarea militară a Franţei, cu gândul, probabil, la defilarea, cu surle şi trâmbiţe, de la 14 iulie, uitând impotenţa de a duce operaţiunea aeriană din Libia, unde generalii care i-au urmat lui Charles André Joseph Marie de Gaulle, s-au făcut de râs, când au cerut ajutorul Statuii Libertăţii, pentru a le asigura sprijinul logistic aerian necesar.

Esticul vede un metronom, la Kremlin, care nu se lasă impresionat de gravitatea chipului cancelarului Germaniei, de curtoazia preşedintelui Franţei, de grandoarea sultanului de facto, care conduce Turcia.

Românul nu se lasă păcălit de parada de la 1 Decembrie, care oricât de frumos ar emoţiona pe copiii şi pe bunicii lor, nu ascunde adevărul conform căruia Forţele Armate ale Rusiei au un efectiv de 771.000 de militari, conform datelor oficiale, din anul 2014. Adică de zece ori mai mari decât cele ale României. Lor li se adaugă 2.000.000 de rezervişti, adică de 45 de ori mai mulţi decât cei din ţara noastră.

Bugetul asigurat de preşedintele Vladimir Putin armatei ruse este în jur de 83,7 miliarde de dolari, ceea ce înseamnă de 40 de ori mai mare decât acela de care beneficiază forţele noastre armate. Peste 4,4% din Produsul Intern Brut se duce către armata Rusiei, în timp ce, teoretic, abia în anul 2017, armata României va primi 2% din P.I.B., pentru ceea ce îi este necesar.

Asemenea date îi determină pe antiunioniştii autohtoni să clameze ceea ce cerea şi Elena Ceauşescu:”Staţi liniştiţi, pe locurile voastre!” Liniştiţi şi dezuniţi.

Dar apele maritime câştigate de unii diplomaţi ai noştri, în zona insulei Şerpilor, deocamdată ucrainene, indică lipsa de curaj, determinare, ingeniozitate a celor care ar putea să facă din demersurile lor, pentru necesara şi inevitabila reunificare, momentul de vârf al existenţei lor, altfel comode, de slujbaşi trecători ai unui stat unde pare a conta nu cine aplică legea, ci doar cine descoperă anticorupţia, la nivele deloc uluitoare.

2016 probabil va surprinde multe cancelarii, prin evenimente asupra cărora atât diplomaţi americani, cât şi omologi ruşi, nu se grăbesc să facă predicţii, dar admit că sunt inevitabile.

Esticul are încredere în ofensivul preşedinte de la Kremlin, în premierul cu care face o echipă fără fisuri, în legislativul care oricând poate aproba utilizarea a 40.000 de paraşutişti ruşi, aflaţi în subordinea directă a lui Vladimir Putin, acolo unde interesele geopolitice ale Rusiei o vor face.

Românul se uită la Preşedintele României, care tace, la Patriarhul Bisericii Ortodoxe a României, care tace, la noul premier, care tace, la ministrul de externe, care tace, la ministrul apărării nu ştim cui, care tace, la şeful Statului Major General, care tace.

Mulţi tac în problema Reîntregirii Naţionale, deşi 1 Decembrie nu a devenit Zi Naţională numai pentru a se înfiinţa la tribuna oficială meteoriţi care mai utilizează limba lui Mihai Eminescu, aceeaşi la Bucureşti şi Chişinău.

Unirea pare a fi aşa ceva sideral, un subiect de uzul unor juni entuziaşti, cei invitaţi să ia loc pe pardoseala de la Cotroceni, de ipochimenii de acolo, arendaşi de imagine publică, în absenţa unui preşedinte ce pare a nu simţi clipele istoriei care vine şi fără voia doamnei Angela Merkel, cât a mai rămas din imaginea acesteia, de fost premier al UE, azi încă şef al executivului de la Berlin.

Unirea nu este de bon ton nici la partidele parlamentare, cele de la Bucureşti fiind la fel de puse la zidul oprobiului public ca şi cele din legislativul mititel, de la Chişinău.

Nici premierul nu stă prea bine la acest capitol, nefiind clar dacă a avut curajul să îi spună noului ambasador al SUA, la Bucureşti, un fel de ministru fără portofoliu, care tot vine la Palatul Victoria:

-Ce facem cu Republica Moldova? Vreau să merg la Congresul SUA, pentru a explica poziţia noastră istorică, legitimă, din moment ce ruşinosul pact dintre Hitler şi Stalin nu mai este valabil. Înţelegeţi că este o prioritate urgentă pentru România?

Am motive să cred că această poziţie este mai bine înţeleasă la ambasada Rusiei la Bucureşti, decât la aceea a SUA, unde intrarea în ultimul an a administraţiei lui Obama pare a fi generat doar o scrutare a evoluţiilor rapide la est de frontiera răsăriteană a NATO.

Dacă scriu aceste rânduri o fac cu speranţa, amendabilă desigur, că poate această aniversare a Zilei Naţionale a României ciuntite să fie (pen)ultima în actualele graniţe violate de Stalinul de ieri şi sub vizibilă presiune imagologică din partea celui care azi se află în principalul birou de la Kremlin.

Multe se vor schimba în anul care vine, cu voia sau fără voia unor oficiali, mai mult sau mai puţin desueţi, de pe bătrânul nostru continent.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite