„Unde ni sunt“ intelectualii lui Klaus Johannis?
0
Astfel ne putem întreba retoric, parafrazându-l pe un poet mediocru de acum un secol şi mai bine. După ce „intelectualii lui Băsescu“ l-au susţinut pe acesta până în pânzele negre, cei ai lui Klaus Johannis par să se reducă la madam Bran şi la perdelele ei. O explicaţie ar fi că majoritatea sunt încă pentru mult timp captivi în proiectul Macovei.
Obsedaţi nu atât de pamfletul „J’accuse“ al lui Émile Zola – actul de naştere al intelectualului angajat modern –, cât de disidenţa anticomunistă de tip Havel, Geremek, Michnik, pe care nu au exercitat-o la timpul potrivit, intelectualii români s-au grăbit imediat după Revoluţia din 1989 să se arunce cu capul înainte în meandrele înşelătoare ale politicii. Într-adevăr, în România, din diverse motive greu de expus acum, nu a existat din păcate acea teribilă coeziune între intelectualitate şi clasa muncitoare, care a dus „pas cu pas“ la erodarea şi fisurarea celorlalte regimuri comuniste din blocul estic – în primul rând în Polonia, dar şi în Cehoslovacia şi Ungaria.
Goma – vox clamantis in deserto
Cu o floare nu se face primăvară, iar acea floare este tentativa eroică a lui Paul Goma din anul 1977 – singura disidenţă reală pe pământ românesc, din păcate neurmată decât de foarte puţine nume din intelectualitate şi fără impact în masele largi. Revoltele muncitoreşti din Valea Jiului, 1977 şi Braşov, 1987 nu au fost susţinute, aşa cum ar fi trebuit, nici cât negru sub unghie de vreun nume greu al culturii româneşti (precaut, însuşi Goma se revendica de la Carta 77 a lui Havel, nu de la recentele evenimente din bazinul minier). Această falie existentă la noi înainte de 1989 (şi poate din illo tempore) între intelectualitate şi muncitorime, oamenii simpli în sens larg, s-a adâncit în mod accelerat de atunci şi a dus, după părerea mea, la dezastrul pe care-l trăim de 25 de ani încoace.
Nu discut acum calitatea reală a acestor intelectuali în cea mai mare parte dâmboviţeni, în niciun caz comparativ cu cea a congenerilor lor din ţările Europei Centrale. Mai toate numele importante ale culturii româneşti din acea vreme au preferat să stea cuminţi şi să beneficieze de avantajele indiscutabile oferite de regim, pentru a se putea dedica Artei cu majusculă, şi nu le putem condamna pentru aceasta. Numai că atunci când privim lucrurile din punct de vedere istoric şi social-politic ele se văd altfel, discuţia despre Operă rămânând strict pe teritoriul estetic. Parcă pentru a recupera aceste lungi decenii de tăcere, artiştii, scriitorii şi filozofii s-au năpustit din ianuarie 1990 asupra noilor oportunităţi, dar tot ceea ce au reuşit a fost să-şi dea de multe ori cu stângul în dreptul (sau, de ce nu, mai nou, cu „stânga“ în „dreapta“).
Scurtă istorie
Ceea ce a complicat şi mai mult lucrurile a fost că, dacă înainte de Revoluţie mai toate numele majore, importante se regăseau în aceeaşi tabără, cea a „rezistenţei prin cultură“, pe când troglodiţii şi oportuniştii se aflau în cea protocronistă şi gravitau în jurul revistei „Săptămîna“, după momentul zero din ianuarie 1990 lucrurile nu au mai stat la fel. Teoretic, toată lumea era anticomunistă, dar fiecare înţelegea altceva prin acest lucru. Am avut astfel şi „intelectualii lui Iliescu“, fără să mai vorbim că şi printre „băieţii buni“ au existat conflicte neaşteptate, care nu s-au stins până în ziua de azi – cum ar fi, în aceiaşi ani ’90, cel între criticul Nicolae Manolescu (PAC) şi poeta Ana Blandiana (AC). Orgoliile, de multe ori, de ce nu şi dorinţa de parvenire, s-au dovedit un duşman mai veninos decât regimul comunist sau cel neocomunist. Ceea ce a pus capac au fost cei 10 ani băsescieni, când stupida etichetare de „intelectualii lui Băsescu“ nu numai că le-a făcut rău celor în cauză, dar i-a afectat şi pe cei care, din diverse motive, au rămas pe dinafară.
Totul a început odată cu alegerile parlamentare din Duminica Orbului a anului 1990, când au existat câte două liste paralele cu intelectuali care candidau independent pentru deputăţie şi Senat. Unii erau „băieţii buni“, care în cele câteva luni se cernuseră ca floarea cea vestită a culturii româneşti, alţii deja erau „băieţii răi“, care-l susţineau mascat sau chiar pe faţă pe Iliescu şi erau incapabili să se desprindă de trecutul comunist – spre stupoarea celor care, până în urmă cu câteva luni, fuseseră colegii lor buni. Nu mai plictisesc cu numele respective, multe dintre ele ieşite între timp de pe scena publică. Cert este că, la scurtă vreme, gruparea de „iliescani“ a lui Eugen Simion a înfiinţat revista „Literatorul“, unde a strâns toate aceste nume care păreau s-o fi luat razna (repet, având operă şi cu activitate relativ onestă până în 1989), şi a fost răsplătită cu funcţii substanţiale în sistemul cultural: preşedinţia Academiei, ministerul Culturii, şefia Teatrului Naţional (în locul nealiniatului Andrei Şerban) etc.
Sciziunile fatale
În tabăra „băieţilor buni“ lucrurile nu au mers deloc prea bine în acei ani. Orgoliul lui N. Manolescu şi dorinţa sa de a candida în nume propriu la preşedinţie (sau, poate, o discretă dorinţă de a-l sluji pe Ion Iliescu şi de a ştirbi şansele candidatului „dreptei“, la acea vreme Emil Constantinescu) au dus la înfiinţarea PAC-ului (Partidul Alianţei Civice) şi la o funestă sciziune în interiorul breslei, pentru că a dat semnalul şi altora care au urmat. Tronsonul principal al Alianţei Civice, centrat în jurul Anei Blandiana, a continuat să-l susţină pe aparent naivul profesor de geologie, dar exasperarea îi făcea deja pe unii, în acel an 1996 pre-electoral, să-şi îndrepte privirea cu speranţă mai degrabă spre PD (FSN) şi al său... Petre Roman (cazul ilustrului Petru Creţia, din nefericire aflat atunci în ultimul său an de viaţă).
Grav a fost însă ceea ce s-a întâmplat de-abia odată cu accederea la putere a Convenţiei Democratice şi a lui Emil Constantinescu. Nici nu se uscase bine cerneala de pe documentele transferului de putere că noul preşedinte a şi fost atacat furibund de cei care până atunci, măcar formal, îl susţinuseră. Nicio şansă, niciun credit nu a avut Emil Constantinescu din partea aşa-zişilor săi „susţinători“; slab sau nu, nu discutăm acum, fiecare greşeală, fiecare bâlbă îi era vânată şi ridicată la rangul de dezastru naţional.
Triada Paler-Mălăncioiu-CTP sau fluierând a pagubă
Campionul acestor atacuri dezlănţuite era Octavian Paler, un personaj pe care prea puţin îl califica pentru rolul de „guru“ al naţiei şi în niciun caz pentru cel de reper moral. Violenţa editorialelor sale (desigur, ambalată în sosul înaltelor principii morale) a făcut ca, în cele din urmă, el să fie repudiat de ziarul „România liberă“, al cărui director onorific era, şi să-şi transfere opiniile ciudoase şi veninoase în paginile „Cotidianului“. Ulterior, Paler a sfârşit la masa lui Gâdea din studioul Antenei 3, unde l-a prins decesul survenit la vârsta de 80 de ani. Cel care-l enerva acum, la fel de metafizic, şi îi provoca perplexităţi morale era nimeni altul decât noul preşedinte, Băsescu.
Mai mult, învinsul să-i zicem, Nicolae Manolescu, şi-a păstrat ostilitatea faţă de contracandidatul său în alegerile preliminare din interiorul Convenţiei, recte Emil, şi i-a criticat în permanenţă mandatul. Controlând o tribună totuşi importantă, revista „România literară“, Manolescu s-a slujit de doi demolatori foarte eficienţi ai activităţii preşedintelui, două condeie orice s-ar spune foarte grele: poeta Ileana Mălăncioiu şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu. Pentru a pune capac dezastrului acelor ani, nefericitele bombardamente NATO / americane asupra Iugoslaviei – deşi, ne dăm seama acum, Emil Constantinescu a procedat atunci conform interesului naţional – au făcut ca şi oameni altfel neimplicaţi în jocul politic să ia, în mod legitim, atitudine şi să critice deciziile autorităţilor de la Bucureşti. Toate au concurat şi rezultatul a fost previzibil: o finală electorală Iliescu-Vadim şi revenirea la putere a (deja) bătrânului activist comunist.
„Timp mort“
Anii apăsători ai regimului Iliescu-Năstase şi atmosfera de „timp mort“ (C.T. Popescu) au fost suportate greu de minţile luminate ale naţiei, ca şi de cetăţenii obişnuiţi, dar cu opinii anticomuniste. Unii păreau a se fi resemnat cu rescrierea istoriei de către un Iliescu părând mai stăpân pe situaţie decât oricând – sunt anii în care Vladimir Tismăneanu publica o carte bazată pe un interviu-fluviu cu liderul de stânga de la Bucureşti –, pe alţii situaţia părea să-i fi înrăit şi, uitându-şi vechile animozităţi, să le impună coalizarea împotriva unui duşman comun. Simplificarea scenei politice, prin întărirea PNL-ului – care-şi primeşte înapoi toţi „fiii rătăcitori“, toate aripile şi facţiunile, ca şi alte formaţiuni considerate „de dreapta“ – şi înfiinţarea Alianţei D.A., dau speranţe şi provoacă o solidarizare contra Răului cum numai rar se întâmplă, adică în anii electorali.
Totul s-a schimbat odată cu ajungerea la putere a lui Traian Băsescu, privit şi el la acea vreme ca un Mesia al naţiei, deşi nimic din activitatea sa anterioară nu-l arăta ca aşa ceva. Argumentul susţinătorilor săi – care, în mare, într-adevăr s-a confirmat – era următorul: spre deosebire de Constantinescu, Băsescu este un om de acţiune şi un om din sistem, prin urmare ştie cum să se ia de gât cu acest sistem. Ca orice om needucat, dar viclean – orice s-ar spune, şi Ceauşescu a procedat aşa, în primii săi ani de domnie –, Băsescu a avut flerul, cel puţin la început, de a se înconjura de intelectuali şi de a-i cultiva asiduu.
Mişcarea genială, care i-a atras şi mai mulţi susţinători, a fost ideea condamnării oficiale a regimului comunist, precedată de înfiinţarea unei comisii de specialişti condusă de politologul Vladimir Tismăneanu. Rezultatul a fost raportul final al Comisiei Tismăneanu şi citirea, în plenul Parlamentului, a actului de condamnare, totul în mijlocul circului executat de gorilele comunistoide. Cum să nu-l iubeşti pe „Băse“ după aşa ceva? În plus, numirea lui Horia-Roman Patapievici la conducerea ICR şi manageriatul strălucit al acestuia au creat o eficientă falangă de promovare a culturii româneşti în lume, aşa cum ţărişoara nu beneficiase niciodată în chinuita ei istorie.
„Intelectualii lui Băsescu“ versus cei ai USL-ului
Cert este că niciun alt lider politic din cei 25 de ani de democraţie postcomunistă nu a mai fost susţinut atât de fervent de cea mai mare parte a intelectualităţii care contează, chiar şi când popularitatea prezidentului scădea la cote drastice şi chiar când acesta făcea greşeli care stârneau perplexitate şi îi puneau în încurcătură şi pe cei mai acerbi „băsişti“. Toate bune şi frumoase, dar consecinţele negative au existat şi nu au întârziat să apară. În primul rând, etichetările răuvoitoare de „intelectuali ai lui Băsescu“ şi „băsişti“, ca şi campania furibundă dusă împotriva acestora, şi mai ales a ICR-ului, de presa antibăsistă, a afectat, destul de vizibil, nu atât opera, cât receptarea acesteia pentru publicul larg, a unor nume de maximă importanţă, precum Mircea Cărtărescu sau Horia-Roman Patapievici.
Faptul este clar, dar mai puţin vizibil a fost un alt fenomen negativ, apărut mai ales după 2010, odată cu prăbuşirea lui Băsescu în imaginarul colectiv şi odată cu păguboasa ascensiune a USL-ului. O serie de intelectuali care până atunci fuseseră de aceeaşi parte a baricadei brusc au descoperit, din diverse motive, că sunt „oameni de stânga“, că Băsescu este Răul absolut şi că numai USL-ul ne poate salva de acest monstru şi transpune în viaţă, pe pământ românesc, măreţele idealuri ale stângii internaţionale. Aşadar încă o sciziune fatală în interiorul intelectualităţii româneşti, repet cea care contează, nu vorbim aici de troglodiţi şi veleitari.
Astfel, s-au situat în tabere adverse nume precum Mircea Cărtărescu şi Horia-Roman Patapievici, pe de o parte, şi în cealaltă Marius Oprea (e-adevărat, de fapt acesta a executat constant politica PNL-ului, al cărui membru activ este), Ion Bogdan Lefter sau Simona Popescu (sigur, „Omul recent“ al lui Patapievici fusese „masacrat“, pe vremuri, de „Observatorul...“ lui Lefter în acei ani 2000 care par acum atât de îndepărtaţi şi blajini – „oh les beaux jours“, he he!). Nu ştiu cum au rezistat şi dacă au rezistat în aceşti sumbri ani prietenii care erau nu numai vechi şi personale, ci şi generaţionale, de ideologie literară, ceea ce este mult mai important.
M!acovei sau extremismul democratic
Ce s-a întâmplat, în fine, în anul de graţie 2014, cel în care miza se afla între a scăpa de Băsescu sau, pentru susţinătorii săi, de a continua, cu forţe noi, proiectul băsescian? În primul rând, până la turul I, nimeni din numele care contează nu l-a creditat cu şanse şi nu l-a susţinut pe Klaus Johannis, considerat un outsider fără şanse reale, cu virtuţi discutabile şi intenţii dubioase. Pe drept sau pe nedrept, numele grele, ca şi mediul online şi tineretul, au susţinut-o pe Monica Macovei, privită drept un candidat anti-sistem, „altfel decât ei“. Corect, numai că era clar că lipsa ei de şanse nu are alt rezultat decât subţierea voturilor lui Johannis (singurul candidat cu potenţial real, pentru că venea pe structura de partid consacrată şi eficientă) şi umflarea peste măsură a „gogoşii“ Ponta, ceea ce s-a şi întâmplat.
Cum-necum, extremismul democratic şi anti-corupţie al Monicăi Macovei – pe care adversarii săi nu s-au sfiit să-l numească „fascism“ – a beneficiat de susţinerea publică a unor Gabriel Liiceanu sau Mircea Cărtărescu, printre cei mai „băsişti“ dintre intelectuali (dacă lucrurile ar fi stat aşa cum le prezintă Antena 3 şi cei doi ar fi fost la comanda lui Băsescu, ar fi trebuit s-o susţină pe Udrea, nu?; ceea ce n-au făcut nici măcar membri PMP precum Adrian Papahagi şi Cristian Preda). O excepţie notabilă este Toader Paleologu, care încă din vară a anunţat că îl susţine pe Klaus Johannis.
Madam Bran se spovedeşte pe Facebook
Între cele două tururi, era evident că toată lumea şi-l doreşte necondiţionat pe Klaus Johannis, numai că susţinerea pentru acesta intelectualii şi-au afirmat-o cu jumătate de gură şi în niciun caz în mod public, aşa cum făcuseră cu fostul ministru al Justiţiei şi om-cheie al primilor ani de mandat Băsescu. Până în turul II şi imediat după, am asistat însă şi la apariţia mitului mesianic Johannis, de o amploare mult mai mare decât în orice alt an electoral de până acum, ţinând cont de datele şi atuurile certe ale personajului căruia i se încredinţează rolul de Salvator. Aici consider că intelectualii au fost prinşi pe picior greşit şi pentru că o repliere din mers ar fi fost foarte dificilă au preferat să continue în utopicul proiect Macovei, al cărui principal defect este cel al oricărei utopii: diferenţa între dorinţă şi realitate.
Care-i situaţia acum? Principalul exponent al „johannismului“ a ajuns să fie jurnalista Tatiana Niculescu-Bran, care ocupă funcţia de purtător de cuvânt al preşedinţiei. Este desuet să revin acum asupra nefericitei postări cu „perdelele de la Cotroceni“, dar purtătoarea de cuvânt ar trebui să înţeleagă, chiar dacă în principiu poate avea dreptate, că o funcţie oficială implică alte rigori decât jurnalismul cu pretenţii literare. Cu alte cuvinte, atât timp cât eşti acolo, nu dai lucruri din casă pe Facebook. După ce ai părăsit funcţia, nu numai că poţi, dar chiar eşti obligată, ţinând cont de calitatea de scriitoare, să scrii o „Spovedanie la Cotroceni“; este ceea ce se aşteaptă de la tine, dar de-abia atunci, când ciclul existenţial şi profesional s-a încheiat.
„Noul Constantinescu“? Nu, pur şi simplu Klaus Johannis
Partea proastă în ce-l priveşte pe Klaus Johannis este că atunci când ajungi foarte sus rişti să cazi foarte rău, mă refer la imaginarul colectiv. Nu au trecut nici două luni de mandat, moment cu totul irelevant, şi Johannis este acuzat ba că tace, ba că nu face, ba că face dar de ce tace, ba că tace dar poate face etc. etc. O preşedinţie normală, conformă cu standardele europene, pare greu de imaginat şi acceptat de concetăţenii noştri, sfâşiaţi între consensul iliescian şi perpetuul scandal băsescian. O formulă des întâlnită pentru Johannnis este cea a unui „nou Constantinescu“, deşi nici datele personale, nici momentul istoric cu totul diferit nu justifică aşa ceva. În acest context delicat, există riscul ca acţiunile „susţinătorilor“ săi să-i facă mai mult rău decât bine singurului preşedinte cu imagine de aşa ceva pe care l-a avut ţara asta.
„Nu l-am votat pe preşedintele Iohannis ca să tacă, ci ca să facă“, scria recent şi Mircea Cărtărescu pe acelaşi Facebook, cu referire la scandalosul vot din Parlament în cazul Vosganian de săptămâna trecută (înainte de reacţia ulterioară a lui Johannis şi Gorghiu, care mi se pare că echilibrează lucrurile). În realitate, formal desigur, preşedintele s-a detaşat acum de partide, iar faptul că parlamentul a nesocotit ceea ce spusese în discursul său de marţi nu este vina lui Johannis. Arată doar că clasa politică rămâne la fel de incapabilă şi nedoritoare de reformă reală. Mai arată şi că perioada de euforie de după 16 noiembrie într-adevăr s-a epuizat. Propun să-l aşteptăm pe Johannis să vedem cum se comportă în momentele într-adevăr importante, de criză majoră, care din păcate nu vor întârzia să apară, şi abia după aceea să ridicăm – eventual – piatra.
Citeşte şi:
Klaus Johannis trebuie să civilizeze România cu biciul
Occupy Palatul Cotroceni
Să-i dăm Băsescului ce este al Băsescului
Se încarcă comentariile...
