Un text scris la comandă

Să scrii un text împotriva convingerilor tale. Dar să-l scrii bine. Să vorbeşti pentru că ai fost obligat de cineva. Dar să vorbeşti magistral. Să exprimi nişte idei în care nu crezi. Dar să fii atât de convingător! Asta înseamnă să ai talent?

Mi-aş dori să scriu şi eu ceva (excepţional) în care să nu cred. Să nu dau doi bani pe ceea ce am scris, dar asta s-o ştiu numai eu. Nimeni altcineva. Textul să nu aibă nicio „fisură“. Să nu fie cusut cu „aţă albă“. Să spun „poezia“ ca un papagal. Să nu se prindă publicul (cititor) că „vorbesc pe nas“, că satisfac nişte interese, că am fost plătit ca să scriu ideile respective, că m-am prostituat.

Să scriu aşa, foarte bine, dar eu să nu cred nicio clipă în acest scris. Impus. La comandă. Sub ameninţare. Sub presiune. Oare cum aş putea să trăiesc? Mai bine (material) de vreme ce aş primi bani pentru comanda onorată şi aş fi ferit de neplăceri ori represalii.

Ca să ajung la o astfel de performanţă, comandată de alţii, ar trebui să-mi antrenez scrisul. Să nu am mustrări de conştiinţă. Să nu mai cred în creaţie. Să mă alătur creaţiei altora. O creaţie toxică pentru scrisul meu. Pe care să-l sacrific. Pe un preş al minciunii, al imposturii, al ipocriziei. Dar cine ştie toate astea? Eu, numai eu! Deci, în faţa lumii aş fi talentat, foarte talentat şi invidiat! Cu ideile impuse de alţii.

Scriu în libertate. Alţii, în vremurile din urmă, au plătit cu viaţa pentru că au scris ce-au gândit.

Apoi, ar trebui să nu-mi pese că sunt umilit. Umilinţa? Puah, alţii să se simtă umiliţi, cei care cred că scrisul este o conştiinţă! Umilinţa asta se poate trata. Cu bani, cu onoruri, cu funcţii, cu privilegii. Umilinţa este o rană care se închide repede şi se uită. Şi nici n-aş mai simţi rana pentru că deja am devenit rutinat în scrisul împotriva conştiinţei mele. Imun la umilinţă! Iată-mă şi un maestru al disimilării!

Ce se poate face cu scrisul sau cu vorbitul împotriva propriei conştiinţe? Se poate manipula. Se pot provoca asasinate. Se învrăjbesc oamenii. Dar capodopere, capodopere se pot crea pentru că alţii mi-au impus cum să le fac? Dar cine este fraierul care să-mi impună să creez capodopere? Nu, scrisul şi vorbitul la comandă, la „proba de impuse“, nu urmăreşte să atingă perfecţiunea unei capodopere. Comenzile ţin de meniul (ordinea) zilei sau de conjuncturi şi nu au vreo legătură cu emoţiile nemuritoare ale unei capodopere. Sufletul şi sângele n-au ce căuta în scrisul care te umileşte. Într-adevăr, îi poate emoţiona pe unii, dar dacă eu nu cred în ceea ce am scris, de ce aş tresări la vreo emoţie?

Ar trebui să fiu mulţumit. Scriu în libertate. Alţii, în vremurile din urmă, au plătit cu viaţa pentru că au scris ce-au gândit. Să profit de această libertate!... Sau mi s-a impus fără să-mi fi dat seama, fără să simt presiunea, manipularea ori constrângerea? Ar trebui să mă gândesc mai bine la ceea ce scriu. Dacă cineva chiar îmi dictează ce scriu acum?

Mă opresc din scrisul acestui text. Ridic ochii în tavanul încăperii.