Un test nereuşit al reformei guvernanţei corporatiste de stat

Recesiunea şi politicile care au înrăutăţit-o au determinat guvernul să accepte recomandările instituţiilor financiare internaţionale de a reforma guvernanţa corporatistă de stat potrivit Ghidurilor OECD din anii 2005 şi 2010.

Dar această reformă-cheie a sectorului energiei nu trece primul sau test de implementare, la societatea Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie al ţării, şi totodată compania cea mai în nevoie de guvernanţă reformată. Plecînd de la defectele şi efectele managementului actual, şi remediile avute în vedere, vom arăta că scoaterea Hidroelectrica din programul de reformă angajat de către guvern introduce incertitudini şi ameninţări.

Minată de un cartel de facto al producătorilor, concurenţa din piaţa de energie, atît cît a putut să fie, a obligat totuşi companiile de stat din sector să-şi îmbunătăţescă performanţa.

Dar profitul a lipsit sau a fost neglijabil. Consiliile de administraţie, dominate de reprezentanţii ministerelor, s-au arătat dezinteresate de  alocarea eficientă a resurselor. Aşa încît, întreprinderile au rămas în continuare, fie o povară pentru bugetului public, cu datorii şi pierderi de miliarde de euro, fie donatori de miliarde de euro către firme particulare beneficiare de contracte preferenţiale de energie sau de servicii. Cele mai multe au efectuat “reabilitări” costisitoare şi fără perspective, şi acum sînt în situaţia de a nu putea face faţă cerinţelor de competitivitate şi de mediu ale pieţei UE. Producătorii termo au primit ajutoare de stat, după reţete netransparente şi fără studii de stabilire a interesului general, în timp ce

Hidroelectrica şi Nuclearelectrica au fost frecvent silite să acopere din resurse interne, făra vreo supraveghere parlamentară, responsabilităţi de serviciu public. Nu în ultimul rînd, prin contractele preferenţiale încheiate în afara pieţei, din bugetul Hidroelectrica  se „evaporă” anual  175 – 275 mil. euro, după aprecierile FMI.

Ghidurile OECD recomandă guvernelor să explice rolul statului în guvernanţa corporatistă, să reglementeze politicile şi obiectivele proprietăţii de stat, conflictele de interese şi drepturile creditorilor, să aplice politici coerente de monitorizare în beneficiul statului, parlamentului, presei şi publicului şi să acorde autonomie operaţională întreprinderilor, inclusiv la numirea de manageri executivi profesionişti, şi libertate membrilor CA de a-şi exercita responsabil îndatoririle. Astfel de recomandări au fost concretizate în studiul Băncii Mondiale din anul 2011 asupra funcţionalităţii Ministerului Economiei, şi incluse în acordurile guvernului cu FMI.

Studiul BM, din păcate guvernul nu a dorit să-l dea publicităţii, recomandă reconstituirea CA-urilor şi echipelor manageriale prin atragerea profesioniştilor din domeniu, stabilirea şi publicarea de obiective, indicatori de monitorizare şi responsabilităţi manageriale clare pentru Hidroelectrica, Nuclearelectrica si Romgaz, precum şi a unui Cod de conduită al guvernanţei corporatiste de stat. Pentru sectorul energiei, Codul ar trebui să ceară, printre altele, respectarea de reguli în publicarea informaţiilor comerciale, inclusiv a preţurilor din tranzacţiile bilaterale, şi să interzică orice manipulare în piaţă.

Aşa avem Ordonanţa 109/2011 privind guvernanţa corporatistă de stat, şi programul de consolidare a acesteia. Vedem acum că Ordonanţa a făcut posibilă pînă şi aplicarea legii falimentului. Tribunalul Bucureşti a decis ca Hidroelectrica să intre în insolvenţă, iar managementul companiei să fie preluat de un administrator judicar, imediat după ce rezultatele financiare ale companiei fuseseră aprobate de către noul consiliu de administraţie. Aşa încît, s-a înţeles că CA-ul a cerut insolvenţa doar pentru a fi denunţate contractele cu energie „ieftină”. În avans faţă de concluziile investigaţiilor Comisiei Europene privind ajutorul de stat acordat beneficiarilor acestor contracte, care cu siguranţă vor impune alte soluţii legale.

Mai este de observat faptul că procedura de insolvenţă poate dura un an şi jumătate, că un contract pe termen lung poate fi denunţat numai dacă acesta nu a fost executat „substanţial” şi că societatea poate să intre în faliment dacă creditorii nu aprobă planul de restructurare al administratorului.

Cine şi-ar fi putut imagina că cea mai bună companie a statului, acţionar cu 80% din capital, este insolvabilă? Refinanţarea n-ar fi trebuit să constituie o problemă pentru o societate care valorează cel puţin 50 miliarde lei şi poate să vîndă anual energie şi servicii de 3,0 - 3,5 miliarde lei, la un profit brut de 1 miliard de lei. Chiar şi în condiţii de rambursări pe termen scurt de 2,6 miliarde de lei angajate defectuos. Numai un preşedinte de CA specializat în insolvenţă poate să uzeze de aceasta ca instrument de restructurare a contractelor. În locul riscurilor evidente, el vede numai  beneficii. A reuşit să anuleze repede un contract mai mic (cu Europec) şi speră să aducă la renegociere şi barosanii, „să aibă aceiaşi soartă”.

Aşadar, în loc de un management profesionist orientat spre întărirea companiei şi a reputaţiei acesteia, avem unul competent în insolvenţă, neinteresat în accesul la credite ieftine de investiţii şi nici în listarea la bursă. În linia unei tradiţii nefericite, acesta crede că finanţarea Hidroelectrica trebuie lăsată în grija clienţilor, „pentru că traderii au acces la finanţare mai bună şi pot plăti în avans”, şi deci trebuie recompensaţi cu discount gras şi cu vînzări de energie de sute de milioane de euro negociate în baza preţului de cost. Mai crede şi că managerii erau deja independenţi, iscălind fără ştiinţa politicienilor acele contracte fără marjă de renegociere a volumelor şi preţurilor.

Ştiu din experienţă proprie, ca pionier al rating-ului corporatist în sectorul energiei din România, obţinut de la agenţiile de evaluare fi­nanciară Moody’s şi Standard & Poors’, cît de greu se cîştigă reputaţia de firmă, cît de mult mult contează aceasta la rating şi cît de devastatoare poate fi năruirea reputaţiei. Fără rating investiţional, banii împrumutaţi sînt într-adevăr scumpi sau lipsesc, iar listarea la bursă, imposibilă.

Din păcate, în acest caz efectele negative se resimt asupra imaginii ţării. Agenţia Moody’s a avertizat deja că „România riscă să-şi piardă ratingul in­ves­tiţional deoarece se pun sub semnul întrebării programele convenite cu FMI, de listări la bursă şi de angajare a managerilor profesionişti, se crează un precedent pentru declanşarea insolvenţei altor companii de stat şi se injectează incertitudine în piaţa financiară”.

Pare că ştiu ce vorbesc, unii responsabili se gîndesc deja la generalizarea insolvenţei la toate întreprinderile de stat! Programul pe acest an prevedea listarea a 10 – 15 % din acţiunile Transgaz, Hidroelectrica, Romgaz şi Nuclearelectrica. Din aprilie, începuse procedura de angajare a firmelor de recrutare iar Ministerul Economiei semnase contracte de asistenţă în selectarea membrilor de consilii de administraţie la Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz şi Electrica Furnizare. Să întelegem că guvernul nu mai este interesat în reforma guvernanţei corporatiste de stat?

(2 iulie 2012).