Un prim-ministru slab sau un primar bun?

Înainte de a merge la vot, cred că decizia noastră se rezumă, la nivel pragmatic, la a pune în balanţă calităţile de lider ale celor doi candidaţi şi rezultatele lor de acum.

Înainte de a merge la vot, cred că decizia noastră se rezumă la a pune în balanţă calităţile de lider ale celor doi candidaţi şi rezultatele lor raportat la entităţile pe care le-au condus până acum.

Încep printr-o apreciere la adresa acestei campanii electorale. Nu sunt de acord cu cei care spun că am avut parte de o campanie urâtă sau anostă. Spun asta pentru că e foarte greu să plasezi astfel de epitete alături de o campanie electorală, pentru orice fel de alegeri sau cu orice fel de candidaţi. Ce ar însemna o campanie electorală „frumoasă” sau „distractivă” sau „veselă”? Nu îmi spuneţi că vă aşteptaţi să plouă cu proiecte, idei despre ţară şi respect reciproc. E vorba de alegeri prezidenţiale, despre indivizi, cu bunele şi relele lor, aflaţi oră de oră în faţa opinie publice pentru judecată. Detaliile personale sunt de cele mai multe ori cele care fac diferenţa, nu doar în România, ci şi în state mult mai sănătoase ca al nostru.

Şi, până la urmă, campaniile electorale îi au ca actori pe politicieni, iar pe aceştia e greu să îi priveşti obiectiv. Fiecare dintre noi are politicieni pe care îi simpatizează (mai puţini) şi alţii (mai mulţi) pe care îi antipatizează. O campanie electorală ne relevă starea politicii din momentul respectiv. Iar acum, în noiembrie 2014, campania ne-a adus în faţă doi competitori care reprezintă cu adevărat vârfurile politicii româneşti, în sensul că unul e şeful celui mai mare partid din România, aflat la guvernare, iar celălalt e şeful celui mai mare partid de opoziţie. Din punctul ăsta de vedere, cred că această campanie a fost mult mai interesantă decât cea de la europarlamentare sau de la parlametarele din 2012, când aveam parte de infinit mai mulţi actori şi mai multă gălăgie. Cei doi candidaţi ne arată, deci, unde se află politica românească în acest moment. 

Iar acest moment, aici sunt de acord cu opinia generală, nu e unul foarte bun. Să ne amintim doar de obstinaţia cu care cei doi candidaţi îşi numărau unul altuia corupţii. Să ne amintim de modul în care fiecare îi reproşa celuilalt proasta guvernare sau greaua moştenire, asociind nume de foşti miniştri, prim-miniştri, preşedinţi, parlamentari, aleşi locali. Fiecare dintre ei avea suficiente argumente, de aceea orice dispută despre a cui e tabăra mai coruptă sau mai incapabilă de o bună guvernare este sterilă şi enervantă. Pe de altă parte, putea fi mai rău. Faptul că azi vorbim despre anchetaţi sau condamnaţi este un mare pas înainte faţă de 2004 sau chiar 2009, când vorbeam atacurile se învârteau doar în jurul unor suspiciuni sau dezvăluiri de presă. 

Aşadar, să admitem că între Blaga şi Dragnea sau între Şova şi Chiuariu (şi putem continua cu aceste asocieri nefericite) nu e mare diferenţă. La fel, să admitem că nu e nici o diferenţă între felul în care PSD a încălecat ţara în perioada 2000-2004 (şi cum e pe cale să o facă acum) şi felul în care PDL a făcut exact acelaşi lucru între 2009 şi 2011. Din nou, şi Ponta, şi Iohannis au dreptatea lor acuzând cealaltă tabără. Deci, pornind de la această premisă, alegerea de mâine se rezumă doar la cei doi candidaţi.

Nu sunt genul de persoană care să se lase uşor impresionată de vreun politician şi încerc, cât mă ţin nervii, să îi tratez cu obiectivitate pe toţi şi să iau ce e mai bun de la fiecare candidat. Am reţinut despre Ponta că stăpâneşte mai bine chestiunile tehnice legate de economie sau de politică externă. Spun asta doar în raport cu Iohannis. Am reţinut de la Iohannis faptul că promovează un stil diferit de a face politică, mai cumpătat, cu mai puţine (poate prea puţine) vorbe. L-am revăzut pe Ponta cu stilul său agresiv, impertinent pe alocuri, arţăgos, băgăreţ. L-am văzut pe Iohannis evitând cea mai mare parte a acestor dueluri „corp la corp”, păstrând discuţiile (cu mici scăpări) în zona propunerilor sale de politici publice. Am apreciat la Ponta faptul că s-a pregătit bine pentru această campanie şi că a repetat obsesiv (chiar şi când nu era cazul sau în dezacord cu alte acţiuni ale sale) mesajele prestabilite legate de unitatea românilor şi mândria de a fi român. M-am bucurat că Iohannis nu a intrat într-o logică „regionalistă” şi că nu a mizat mai mult decât era cazul pe excepţioanalismul săsesc pe care i l-au atribuit unii susţinători ai săi. 

Mă strădui, deci, să găsesc merite ambilor candidaţi şi cred că ele există. Defectele au fost deja dezbătute la nesfârşit până acum. Cred totuşi că suntem în pericol de a rata esenţialul. Dincolo de calităţile sau defectele oamenilor politici, e important ce laşi în urmă.

Victor Ponta este prim-ministrul ultimilor ani. Din această poziţie, era firesc, indiferent de nivelul lui intelectual sau de competenţe, să acumuleze informaţii şi cunoştinţe, să aibă acces la cifre şi date actualizate. Iohannis e primarul Sibiului din 2000 şi cochetează cu politica „mare” de partid de doar un an. Era firesc ca mesajele lui să se afle mai mult în zona ideilor sau a propunerilor mai abstracte (ceea ce Ponta a numit „lozinci”). Din această perspectivă, nu cred că argumentul experienţei vine în sprijinul lui Ponta. Cred că e mai important să ne uităm la potenţialul candidaţilor. Poate că Iohannis ar fi, în prima zi a unul eventual mandat de preşedinte, mai slab pregătit pentru funcţie decât Ponta, dar nu cred că cineva poate argumenta că Iohannis nu are capacitatea de a acumula şi de a asimila rapid cele necesare pentru buna exercitare a mandatului.

Ca prim-ministru, Victor Ponta s-a remarcat prin hârjoana continuă cu Traian Băsescu, pe care a plasat mereu vina pentru orice eşec politic al Guvernului. Asta denotă un potenţial redus de lider, deoarece un lider adevărat îşi asumă responsabilitatea, nu caută mereu vinovaţi pe care să îi ameninţe cu suspendări şi puşcărie. Ca prim-ministru, Victor Ponta a luat decizii lipsite de etică, cu impact negativ direct asupra bunei guvernări. Amintesc doar modul în care a fost promovat proiectul privind Roşia Montană, duplicitatea lui şi incapacitatea de a-şi asuma un punct de vedere propriu asupra acestuia, ordonanţa prin care s-a suspendat aplicarea unei legi timp de 45 de zile, cvasi-abrogarea legii Educaţiei pentru a face poftele unor oameni din sistem afectaţi de reforme sau, mai recent, acordarea fără vreo explicaţie a unor sume tuturor profesorilor din ţară şi a două zile de vacanţă studenţilor (gesturi de boier binevoitor).

Toate astea arată că Ponta nu e capabil să conducă pe baza unor principii şi valori coerente, ci că pune de multe ori interesele personale, ale partidului sau ale unor agenţi politico-economici în prim-plan. Asta e definiţia politrucului. E normal să facă asta ca preşedinte de partid, dar nu ca deţinător al unei înalte funcţii publice. Dintr-o astfel de poziţie, trebuie să primeze interesul public.

Klaus Iohannis nu e chiar la polul opus, dar vine cu un bagaj de obligaţii politice mai redus. Faptul că e preşedinte de partid doar de curând înseamnă că nu a avut timp să se ancoreze într-o încrengătură de relaţii interpersonale care să îl oblige la concesii ulterioare. Deşi e primar la Sibiu de 14 ani şi a avut acţiuni care au ridicat semne de întrebare (acea serie de retrocedări către FDGR invocată de Ponta la B1 nu a apărut de nicăieri), niciodată nu i s-a pus eticheta de baron local, de om fără de care nu mişcă nimic în zonă. Nu cred că Iohannis e salvatorul ţării sau noul Carol I, dar nici el nu pretinde asta. Iohannis nu are prieteni bine plasaţi în toate guvernele Europei care să îi facă declaraţii de dragoste politică, dar nici nu avea cum să şi-i facă până acum. Şi, la urma urmei, la ce bun să ai atâţia prieteni personali în plan extern dacă suntem în continuare în afara spaţiului Schengen şi sub monitorizare în ce priveşte respectarea statului de drept?

În fine, fie că ne place sau nu Iohannis, abilităţile lui de a conduce trebuie judecate din perspectiva entităţii asupra căreia şi-a exercitat atribuţiile în ultimii ani, iar această entitate este Sibiul. Ales primar fără să fi avut vreo experienţă political sau administrativă (în afară de cea de la ISJ), a reuşit să transforme Sibiul într-un oraş pe care oricine, fie că e de stânga sau de dreapta, îl vizitează cu plăcere.  

Lui Ponta îi sunt luate drept virtuţi faptul că e tânăr şi că e bun de gură. Tinereţea în sine nu e o virtute, e doar un moment al existenţei noastre prin care trecem cu toţii.

Nu e o calitate să fii energic, căci depinde ce faci cu energia ta şi îl slujba cui o pui. A fi capabil să spui multe de orice nu e o virtute, e important şi ce spui şi, dincolo de asta, care îţi sunt faptele. Ca români mândri, să ne amintim de zicala atât de dragă nouă „vorba lungă, sărăcia omului”. După zece ani cu Traian Băsescu, nu mai simt nevoia unui preşedinte mereu capabil să dea replica şi să facă glumiţe. Prefer ceva mai mult calm. 

Deci, înainte de a merge la vot, cred că decizia noastră se rezumă, la nivel pragmatic, la a pune în balanţă calităţile de lider ale celor doi candidaţi şi rezultatele lor de acum. Din punctul meu de vedere, această dilemă ia forma următoare: un prim-ministru slab sau un primar bun? Care dintre ei e mai bun de preşedinte al ţării? La un nivel mai subiectiv, e important ca fiecare dintre noi să voteze cu acela care îi inspiră mai multă încredere. Pentru mine, alegerea e simplă, dar îi respect pe toţi cei care au altă opinie.