
Un Nobel pentru Europa Unită
0Pe 12 octombrie Comitetul Nobel a anunţat la Oslo decernarea Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene pentru „contribuţia sa şi a predecesorilor săi, în decursul a şase decenii, la promovarea păcii şi a reconcilierii, a democraţiei şi a drepturilor omului în Europa”.
Pe 12 octombrie Comitetul Nobel a anunţat la Oslo decernarea Premiului Nobel pentru Pace Uniunii Europene pentru „contribuţia sa şi a predecesorilor săi, în decursul a şase decenii, la promovarea păcii şi a reconcilierii, a democraţiei şi a drepturilor omului în Europa”. În sprijinul acestei afirmaţii Comitetul Nobel a adus drept dovezi reconcilierea franco-germană de după Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a Greciei, Portugaliei şi Spaniei ca state democratice, integrarea fostelor state comuniste din Europa Centrală şi de Est, precum şi demersurile de integrare ale Balcanilor de Vest. Motivul principal pentru care Uniunea Europeană a primit Premiul Nobel este rezumat perfect de comunicatul Comitetului Nobel:
The EU is currently undergoing grave economic difficulties and considerable social unrest. The Norwegian Nobel Committee wishes to focus on what it sees as the EU’s most important result: the successful struggle for peace and reconciliation and for democracy and human rights. The stabilizing part played by the EU has helped to transform most of Europe from a continent of war to a continent of peace.
Uniunea Europeană se confruntă în momentul de faţă cu probleme economice majore şi tulburări sociale grave. Comitetul Norvegian al Premiului Nobel doreşte să se concentreze asupra a ceea ce consideră cel mai important rezultat: lupta încununată de succes pentru pace şi reconciliere, şi pentru democraţie şi drepturile omului. Rolul stabilizator jucat de UE a ajutat să transforme cea mai mare parte a Europei dintr-un continent al războiului într-unul al păcii.
Paragraful de mai sus este cheia înţelegerii acordării premiului. Bătrânul continent a fost scena unor războaie sângeroase de-a lungul istoriei, războaie care sunt responsabile pe de o parte de formarea statelor naţionale în Europa (războaiele nu au redesenat doar frontierele continentului, au creat infrastructura birocratică necesară funcţionării statelor) şi pe de alta au menţinut structura politică fragmentată. Mecanismul balanţei de putere a permis dezvoltarea statelor naţionale şi a ţinut în frâu tentativele hegemonice ale marilor puteri de a subjuga statele mai mici sau mai puţin puternice. De fiecare dată când un stat european ameninţa cu suprimarea independenţei celorlalte state europene se formau coaliţii balansatoarea care blocau potenţialul hegemon. Pattern-ul acesta european a funcţionat în linii mari eficient începând cu tentativa hegemonică a Spaniei Habsburgice din secolele XVI-XVII până la conflagraţiile mondiale din secolul XX.
Lipsa unui singur centru de putere şi continua competiţie între statele europene pentru putere şi resurse au creat premisele materiale şi ideologice ale supremaţiei politice, militare şi economice europene. Este greu de crezut că marile descoperiri geografice şi expansiunea colonială s-ar fi putut realiza fără progresele realizate în domeniul militar. Iar fără capacitatea de a proiecte putere pe distanţe mari şi în absenţa unei organizări militare superioare accesul la pieţele orientului. Pe scurt istoria Europei este una profund influenţată de războaie care au creat o dinamică politică care a generat concomitent dominaţia globală a marilor puteri europene, dar şi germenii care au subminat acest sistem. Cele două războaie mondiale au redus marile puteri europene la statutul de puteri secundare, puterea fiind concentrată după Al Doilea Război Mondial în mâinile puterilor de pe flancurile sistemului internaţionale: Statele Unite ale Americii şi URSS.
În ciuda retoricii părinţilor fondatori ai UE, Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Winston Churchill, Paul Henri Spaak, Joseph Bech, Johan Willem Beyen, fără mecanismul balanţei de putere nu puteam discuta astăzi de Uniunea Europeană. În absenţa Războiului Rece şi a uriaşului dezechilibru dintre Europa Occidentală şi URSS, simpla experienţă traumatică şi distructivă a războaielor mondiale nu ar fi generat proiectul de succes al Europei Unite. Ameninţarea sovietică a fost unul din impulsurile fundamentale ale creării CECO, predecesorul Comunităţii Europene. De asemenea contribuţia Statelor Unite la proiectul Comunităţii Europene nu trebuie subestimată. Fără garanţiile de securitate americane, fără NATO şi fără programul Marshall şi fără apelurile diplomatice americane la unificarea Europei, UE nu ar fi existat astăzi. Într-un mod foarte bizar Nobelul acordat astăzi proiectului european pune în evidenţă cât de mult a depins pacea continentului de experienţa sau ameninţarea războiului. Aceşti aproape 70 de ani de pace ai Europei fără un război hegemonic nu pot fi înţeleşi în absenţa variabilelor enumerate mai sus.
Acest premiu Nobel pentru Pace, dat fiind circumstanţele în care a fost acordat se va număra pentru printre cele mai controversate eclipsat poate doar de cel al lui Barack Obama (unde a fost răsplătită potenaţialitatea) sau al lui Henri Kissinger (care a răsplătit atât capacitate de a încheia pacea, dar şi cea de a purta război), deoarece creează percepţia că reprezintă o încurajare, şi nu o răsplată pentru o realizare palpabilă. Cei nemulţumiţi de actuala direcţie a Uniunii Europene vor considera că Premiul Nobel nu reprezintă altceva decât autogratificarea elitelor europene din spatele proiectului european şi o provocare pentru cei care înfruntă criza economică şi austeritatea.
Interpretarea de mai sus este valabilă însă până la un punct. Succesul Uniunii Europene în a reconcilia şi unifica cea mai mare parte a bătrânului continent nu trebuie subestimat. Dacă UE nu a eliminat definitiv posibilitatea izbucnirii unui conflict în Europa, a eliminat în schimb posibilitatea izbucnirii unui conflict armat între membrii săi. Absenţa războiului între Franţa şi Germania sau între Marea Britanie şi Franţa este în sine o realizarea de proporţii, având în vedere istoria rivalităţii dintre aceste state.
Pacea în Europa Unită a devenit atât de normală încât valoarea sa este subestimată. La nivelul europenilor de rând, amintirea războaielor mondiale aproape că a dispărut – veteranii Marelui Război s-au stins în deceniul trecut, iar cei ai ultimei conflagraţii mondiale se împuţinează de la an la an – pacea fiind considerat un „bun public” normal, un element al cotidianului. Acest Premiu Nobel reaminteşte actualei generaţii de europeni sacrificiile generaţiilor anterioare care au condus la această îndelungată perioadă de pace şi prosperitate din istoria recentă a continentului.
În fine acest Premiu Nobel este o oportunitatea politică pentru UE pentru a-şi consolida prestigiul global, în ciuda provocărilor cu care se confruntă. Modelul european al soluţionării problemelor regionale prin integrare, punere în comun a suveranităţii, diplomaţie, negociere, drept internaţional, respectarea drepturilor omului şi refuzul la utilizarea forţei pentru soluţionarea conflictelor între state capătă noi valenţe şi devine atrăgător pentru statele aflate în curs de dezvoltare. Pentru soft power-ul european reprezintă o şansă nesperată şi poate un „ascendent moral” important în faţa puterilor aflate în ascensiune (China şi India).
de George Vişan