Un an de la atentatele teroriste de la Paris. „Vous n’aurez pas ma haine”

Traversaţi de nenorociri, oamenii – nu barbarii – pun mâna pe cuvinte. Pe 13 noiembrie 2015, atacurile teroriştilor islamişti făceau, la Paris, 130 de victime şi 413 răniţi. Antoine Leiris, jurnalist, şi-a pierdut soţia: tînără mamă, iubirea vieţii sale a fost unul dintre cei 90 de spectatori ucişi în sala de concerte Bataclan.

Din mijlocul tragediei sale, intimă şi publică, pe 16 noiembrie 2015, bărbatul a scris pe facebook un mesaj, adresat ucigaşilor terorişti. Peste 200.000 de preluări l-au răspândit, ca un virus de iubire:

„Să nu contaţi pe ura mea. Vineri seara aţi furat viaţa unei fiinţe excepţionale, mama băieţelului meu, dar să nu contaţi pe ura mea. Habar n-am cine sunteţi, şi nici nu mă interesează, sunteţi suflete moarte. Dacă Dumnezeul în numele căruia ucideţi orbeşte ne-a făcut după chipul şi asemănarea sa, fiecare glonţ din trupul soţiei mele e o rană în inima lui.

Nu vă fac cadou ura mea. Asta aţi şi vrut de fapt, dar a răspunde la ură cu mânie ar înseamnă a juca jocul ignoranţei care a făcut din voi ceea ce sunteţi. Vreţi să-mi fie frică, şi vreţi să mă uit la concetăţenii mei cu neîncredere, şi să-mi sacrific libertatea pentru a mă simţi în siguranţă. Aţi pierdut. Fiecare jucător îşi joacă jocul.

Am văzut-o în dimineaţa asta. În sfârşit, la capătul unor nopţi şi zile de aşteptare. Era la fel de frumoasă ca vineri seara când a plecat. Şi la fel de frumoasă ca atunci când m-am îndrăgostit nebuneşte de ea, acum mai bine de 12 ani. Sigur că sunt strivit de durere, e singura mică victorie pe care v-o acord. Una de scurtă durată. Ştiu că o să fie lângă noi în fiecare zi şi că o să ne regăsim în acest paradis al sufletelor libere, unde voi nu veţi avea niciodată acces. Suntem doar doi, băieţelul meu şi cu mine, dar suntem mai puternici decât toate armatele din lume.

Şi nu mai am timp pentru voi, o să mă duc acum lângă Melvil, care se trezeşte din somnul de amiază. Are un an şi patru luni: o să-i dau să mănânce gustarea, ca în fiecare zi, şi apoi o să ne jucăm, ca în fiecare zi. Şi toată viaţa lui băieţelul ăsta o să vă înfrunte cu bucuria şi cu libertatea lui. Pentru că nu, nici pe ura lui să nu contaţi”.

Mesajul de pe facebook şi apoi jurnalul intim şi dureros al zilelor de după atentat, când bărbatul şi tatăl trebuiau să-şi continue „viaţa în trei nefiind decît doi”, a devenit o carte, publicată la Fayard, sub acelaşi titlu – profesiune de iubire, Vous n’aurez pas ma haine. La un an de la tragedie, jurnalistul semnează şi un film documentar în care stă de vorbă cu supravieţuitori ai masacrului de la Bataclan sau de la terasa La Belle équipe, cu familii îndoliate, cu răniţi în covalescenţă, cu oameni ca el, cu psihanalişti şi cu filosofi. (documentarul se difuzează duminică, 13 noiembrie, pe canalul France 5 şi pe 14 noiembrie pe TV5 Monde)

Dacă există grade de monstruozitate în crimă, atentatele de la Paris, ca şi din alte părţi ale lumii, ating inima barbariei: islamiştii ucid pentru că cei de ucis se bucură de viaţă. Desigur, în orice exprimare publică a durerii şi a fragilităţii în faţa tragediei, există o doză variabilă şi legitimă de patetism. Demersul lui Antoine Leiris, printr-un mesaj la cald pe facebook, cel din cartea care a urmat zilelor fără Hélène sau din documentarul făcut peste an, este fără doar şi poate forma unui doliu intim, emoţionant, patetic şi răvăşitor. Dar modul său public, fragil şi delicat, de a forţa rezistenţa la ură, de a pune un filtru urii, conturează o formă de mântuire colectivă.

Fără să fie literatură, cuvintele din această formulă, contagioase, preluate în buclă, au o frumuseţe reală, izbăvitoare: Vous n’aurez pas ma haine.