Umorul - atribut al peisajului social

Momentele umoristice sunt stâns legate de contextul social al timpurilor în care sunt realizate

Întotdeauna m-a fascinat umorul. De ce râdem la unele glume, de ce nu râdem la altele, de ce sursa amuzamentului rămâne tributară unui context cultural sau, dimpotrivă, în compania potrivită râsul este molipsitor precum guturaiul.

De ce te poţi amuza cu atâta poftă la o glumă rostită de prima dată, dar repetiţia toceşte elementul-surpriză şi, odată cu acesta, şi mesajul acelei glume.

Până la urmă umorul este o formă de flirt faţă de un cod. Cod care poate fi o situaţie, un loc, un grup de oameni, un eveniment, o acţiune ş.a.m.d. Nu poţi râde fără a cunoaşte despre ce este vorba într-o propoziţie. Ţin minte în anii ’90 când mă uitam la familia Bundy. Dacă mimica feţelor sau unele momente, hai să le spunem, universal-valabile mă amuzau, anumite referinţe extrem de specifice nu îmi spuneau nimic la acea dată. Dacă nu cunoşteai mediul civilizaţional american, istoria, lucrurile importante pentru americani atunci nume ca Oprah Winfrey – idolul lui Peggy Bundy, Ron Paul, Watergate nu aveau cum să-ţi spună mare lucru.

Chiar şi astăzi, producţiile de limbă engleză, fie ele imagistice ori textuale, mă amuză selectiv. Dacă pot râde la Doi bărbaţi şi jumătate, Colbert Show, Jon Stewart, în schimb nu înţeleg de niciun fel 9GAG.

Interesantă ar fi poate o istorie a umorului românesc, de la Caragiale (dacă nu chiar dinainte) trecând prin Constantin Tănase, Nea Mărin pentru a poposi în zilele noastre. Fiecare exerciţiu şi-a dat maximul potenţial pentru timpul în care a fost elaborat, chiar dacă a continuat să transmită ceva şi generaţiilor următoare.

Astfel umorul caragialesc descrie o Românie în curs de defeudalizare: România bonjuristă, a acelor tineri ce „La Paris învaţă / La gât cravatei cum se leagă nodul“, după care se reîntorc şi ocupă posturi înalte peste o ţară a „formelor fără fond“.

Fără a fi un umorist per se, personajul Nae Lumânăraru al lui Camil Petrescu descrie speculantul din / şi de după Primul Război Mondial care s-a îmbogăţit pe fundalul sacrificiului atâtor sute de mii de soldaţi. La un moment dat, replica sa dată unui interlocutor:

„- Mai spală-te şi tu, mă!

- Dar mă spăl, coane!

- Atunci mai schimbă apa!“ (redau citatul aproximativ)

trezeşte sila lui Fred Vasilescu, având rolul de a creiona un profil uman similar lui Constantin Argetoianu, traseistul şi combinagiul par exellence ce îşi găseşte vajnici urmaşi în Viorel Hrebenciuc şi Gabriel Oprea.

Umorul – contemporanul schimbărilor sociale

Fiecare vârstă îşi are exigenţele sale. Numerele umoristice ale lui Nea Mărin spun ceva unei Românii încă rurale, dar în drum spre industrializare. De asemenea, ele redau un accent subpolitic, unul care trebuie să evite orice referinţă la cuplul dictatorial, Partidul Comunist, politica de stat şi mai-marii vremii. Multe trimiteri ale lui Nea Mărin sunt la nepotul Sucă, aventurile acestuia din sat sau venirile în Bucureşti unde ia contact cu viaţa Capitalei.

După 1990 românii redescoperă umorul politic. Divertis, Stela & Arşinel; Vasile Muraru şi Nae Lăzărescu umpleau nopţile de sâmbătă sau primele revelioane postdecembriste cu teme ce frământau la sânge societatea românească: A fost sau nu Revoluţie? Cine a luat banii Ceauşeştilor? Care este viitorul unei economii unde leul este tot mai mult anexat ca  fracţie a dolarului şi serveşte drept subunitate valutelor internaţionale?

Pe la finele anilor 1990, prima oară la festivaluri, pe casete audio şi în cele din urmă la televizor, Vacanţa Mare marchează reîntoarcerea umorului subpolitic, de data aceasta întru libertatea cuvântului, şi nu sub botniţa totalitară. Garcea, Leana & Costel continuă tradiţia lui Nea Mărin. Distanţa sat-oraş, provincie-capitală, este populată de personaje pitoreşti, vulgare, dezinhibate ce flexează gluma de situaţie, toate patronate de privirea inteligentă şi ciomagul convingător al poliţistului Garcea.

Mondenii şi Bendeac fac apel la generaţia născută între 1980-1990, care deja s-a cufundat în epoca digitală, înoată în globalizare, vorbeşte adesea cel puţin două limbi străine şi are experienţa străinătăţii. Ciclu uman căruia sociologii nu au obosit în a-i dărui atribute: Generaţia X, Generaţia Facebook, multitasking etc.

Umorul lui Mihai Bendeac nu mai are un caracter moralizator, în pofida pretenţiilor ocazionale ale artistului, aşa cum le exprimă pe Facebook, interviuri ori pe Youtube. Scopul mesajului său nu mai vrea să biciuie moravurile, să îi dezbrace pe neobonjurişti. Comedia exersată redă o lume entropică morală, una în care everything goes, „toate-mi sunt deopotrivă“. Bendeacianismul exprimă o Românie care îi primeşte pe toţi. Fiecare are publicul său: Pleşu şi generalul Pleşită; Neagu Djuvara şi Bianca Drăguşanu, posturile de manele şi canalul clasic Mezzo.

Vedem cum într-o emisiune le invită ca actriţe pe Daniela Crudu ori pe sus-menţionata Bianca Drăguşanu; în alta le numeşte curve şi în a treia le cheamă din nou; iar ele vin fără să se simtă jignite în vreun fel.

Şi totuşi, un gramaj de spirit moralist străbate filonul bendeacist: introducerea prezenţei lui Alexandru Vişinescu, simultan cu mediatizarea fostului torţionar de la Sighet, exhibă ritualic foamea de justiţie şi lustraţie în raport cu trecutul totalitar.

Voi reveni într-un eseu viitor cu o discuţie despre substratul socioeconomic al producţiilor Al Bundy şi Oameni şi melci.