Ultimele întâlniri...

 Greu de uitat ultimul dialog pe care l-am avut cu bunul meu prieten, cu minunatul artist, cu baritonul Edi Tumagian.

Foto www.romania-muzical.ro

A avut loc cu doar două zile înaintea tragicului eveniment al sfârșitului cu totul neașteptat, prin nimic prevestit.

Tocmai împlinise frumoasa vârstă de 82 de ani. Iar întâlnirea telefonică de această dată, era însoțită, firesc, de reciproce urări de sănătate, de bucurii într-ale cotidianului și nu numai.

Era cu peste jumătate de an mai în vârstă decât mine.

Mă invitase să-i vizitez la Basel. Locuiau în Elveția, cu Stela, cu soția lui, de peste o jumătate de secol. Era locul de liniște, de regăsire a echilibrelor interioare. Aici puteau fi regăsite momentele utile ce urmau a echilibra concentrarea în lucru din perioada repetițiilor, a spectacolelor, din perioada îndelungatelor turnee de-a lungul marilor meridiane ale muzicii.

Am admirat la Edi echilibrul interior, generozitatea luminoasă a comunicării, vorba atent măsurată, lipsa de afectare atât scenică, muzical-dramatică cât și în relațiile personale.     

Era suficient să-l urmărești într-un rol verdian precum cel al tatălui îndurerat, Germont, din opera Traviata, pentru a observa felul în care nuanțele psihologice ale personajului pătrund în construcția vocală, muzical dramatică, a personajului. In realizarea sa, rolul titular din opera Rigoletto a devenit un moment scoală pentru aproape două generații de artiști ai scenei lirice. Complexitatea psihologică a personajului este definită de Tumagianian la nivelul unor nuanțe infinitezimale ce alcătuiesc grandoarea acestui rol verdian.

Repertoriul italian i-a rămas în adevăr foarte apropiat. Am în vedere inclusiv teatrul muzical pe care-l dezvoltă cu aleasă genialitate Puccini; rolul  Scarpia din opera Tosca este conturat inclusiv la nivelul acelor cute umane care nuanțează portretul odiosului personaj. Este una dintre evoluțiile emblematice cu care a îmbogățit marele palmares al teatrelor lirice europene. De-a lungul deceniilor a fost unul dintre rolurile repertoriului său curent, susținut pe marile scene de operă ale lumii, în deceniile de sfârșit ale secolului trecut.

Inteligenta personală, cultura de specialitate - ambele dobândite, dezvoltate în timp, i-au permis o abordare stilistică largă, inclusiv a repertoriului wagnerian.

Și-a făcut studiile de specialitate la Conservatorul bucureștean de muzică, în anii 60. Este perioada în care în câteva rânduri l-am putut audia inclusiv în calitate de solist al corului Catedralei Armene. Aparițiile sale aduceau o mare promisiune; adeverită în timp cu deplină prisosință.

A studiat cu marii maeștri ai scenei noastre, ai teatrului bucureștean de operă, cum au fost Nicolae Secăreanu, Viorel Ban, Aurel Alexandrescu, Jean Rânzescu, Panait Cotescu, Eugen Gropșianu... 

Iși face debutul pe scena operei bucureștene în rolul  Malatesta din opera Don Pasquale de Donizetti. Rolurile verdiene importante precum cele din Traviata sau din Ernani au urmat în mod firesc.

In afara granițelor țării și-a făcut debutul la Opera din Strassbourg. Este invitat să cânte la Scala din Milano, în rolul titular din opera Nabucco de Verdi, în anul 1986. Au urmat marile roluri de bariton susținute pe toate marile scene de operă ale Europei. Și nu numai!

Nu pot uita apariția sa pe scena Atheneului Român, în anul 1990, în compania mai multor colegi, cântăreți, soliști, artiști care își exprimau cu toții simpatia față de evenimentele sfârșitului de an 1989! Eduard Tumagian a fost singurul care, cu acel prilej, a prezentat o lucrare românească, anume impresionanta  Doina de George Enescu. A fost un moment care, date fiind semnificațiile sale, stăruie în memoria colectivă a sfârșitului de secol.         

Greu de înțeles – întâmplarea rostuiește multe aspecte, dar Eduard Tumagian nu a avut prilejul să evolueze pe scena operei din Erevan.

Gândea cu claritate, asculta cu atenție. Ii primea în audiții pe tinerii care sperau să evolueze pe marea scenă a muzicii, a teatrului muzical-dramatic. Ii întâmpina cu un zâmbet discret dar generos. Sfaturile domniei sale nu erau înpovorătoare, nici rezervate ci întremătoare, permanent stimulatoare.

A avut alături un tovarăș de drum care i-a stat permanent alături, pe soția sa, pe Stela Tumagian; i-a fost un priceput muzician-psiholog al expresiei vocale, cea care l-a secondat pe parcursul momentelor importante ale vieții personale și profesionale. 

Eduard Tumagian era o personalitate autentică, o personalitate care își cunoștea valoarea. Nu o arăta oricui, în orice circumstanță. A trăit marcat de pudoarea unei discreții firesc întreținute. A cântat, ne-a cântat din tot sufletul, cu toată dăruirea unui om inteligent care ne-a povestit multe, aducându-ne în lumea sa, în lumea muzicii, a cuvântului.

Date fiind minunatele bucurii pe care ni le-a lăsat cu ajutorul Celui de Sus, îi dorim sa-i fie ușoară țărâna celor rămase de pe urma prețioaselor strădanii ale domniei sale. 

Articolul a apărut anterior în revista Ararat.