„Tu, mamă, trebuie să înveți de două ori mai mult ca ceilalți. Pentru că ești țigan. Și doar așa o să te respecte lumea”

Aveam 10 ani când am început să-mi ajut părinții să facă bani pentru viitorul meu și al Rodicăi, sora mea. Munceam în magazinul din curtea casei noastre, un magazin improvizat chiar în casa în care am crescut.

De ce? Pentru că părinții mei tocmai începuseră să ne construiască o casă mai mare. Cu de toate. Cu baie, cu bucătărie, cu o cameră pentru fiecare. Visul lor era simplu și profund: ca noi, copiii lor, să avem șanse egale la educație, condiții bune, să devenim oameni de bază ai societății.

Așa că au transformat casa veche în magazin, iar noi ne-am mutat în bucătăria modestă din spate. O văd și-acum pe mama cum întindea ligheane și oale pe jos când ploua, Niagara curgea prin acoperișul vechi. Doamne, cât s-au mai chinuit…

La 10 ani, ca să nu angajeze o vânzătoare, m-am apucat eu de vândut. Dimineața, de la 7 până la 12, până plecam la școală. Tata, om bun, îmi cumpărase o carte: Engleza fără profesor. În fiecare dimineață, făceam engleză și matematică cu el, înainte să plece la muncă. Seara recapitulam. Așa și-a petrecut tata tinerețea: dedicat nouă, copiilor lui.

Mama... of, mama...

În fiecare dimineață îmi lăsa hainele călcate pe noptieră. Să fiu curat și bine îmbrăcat când plecam la școală. Ajungea acasă pe la 1 după-masă, făcea de toate, curățenie, mâncare, spălat rufe și apoi intra în tura de după-amiază la magazin. Vindea, corecta lucrările copiilor (e profesoară de franceză) și pregătea lecțiile pentru a doua zi.

Așa a fost copilăria mea. Frumoasă, muncită, cu părinți care ne-au crescut cu dragoste, dar și cu o lecție pe care nu o voi uita niciodată: „Tu, mamă, trebuie să înveți de două ori mai mult ca ceilalți. Pentru că ești țigan. Și doar așa o să te respecte lumea.”

Ohoo, și cât am mai învățat. Dar am crescut. 

Și am văzut că nu toți oamenii sunt așa cum am fost eu crescut. Că nu toți pun cinstea mai presus de interes. Că uneori, tocmai oamenii în care ai cea mai multă încredere te dezamăgesc. Că bunătatea nu îți garantează respectul, ci, uneori, doar vulnerabilitatea.

Am învățat că, de multe ori, în viață, depinzi de cei care nu au aceleași principii ca tine și nici aceeași educație ca tine. Că, lângă tine, pot suferi alții, oameni buni, nevinovați, doar pentru că tu ai avut încredere în cine nu trebuia. Că suferi nu doar din vina ta, ci și din cauza celor pe care i-ai crezut aproape, celor care ajung să te conducă fără legitimitate, competență, caracter. 

Și-atunci te întrebi: Ce mai contează să fii corect, când lumea pare să funcționeze pe alte reguli? Ce valoare mai are onoarea, când lipsa de scrupule e promovată, iar demnitatea pare naivitate?

Dar apoi îți amintești de unde ai pornit. De ligheanele mamei când ploua prin acoperiș. De tatăl care ți-a făcut lecții dimineața, de cartea de engleză cu paginile uzate. De hainele călcate pe noptieră și de lecția care nu s-a șters niciodată din inimă:

Să fii corect nu e ușor. Dar e singura formă de respect care nu poate fi luată de nimeni.

Dar nu e vorba doar despre mine. E și povestea noastră, a românilor.

A celor care am crescut cu lecția muncii și a corectitudinii în sânge. A celor care ne plătim taxele, respectăm legea, ducem viața cu fruntea sus, chiar dacă ne e greu. A celor care învățăm copiii să fie demni. A celor care, deși poate nu avem mult, ne ținem capul sus pentru că am muncit cinstit pentru fiecare leu.

Dar ce vedem, azi, în România anului 2025?

Vedem că nouă ce cer să suferim, dar ei nici măcar nu au început să se pregătească să sufere alături de noi. Vedem că un om, da, controversat, dar asumat, e demis imediat după o anchetă pentru că ar fi anunțat un control.

Pe de altă parte, altul recunoaște că a plătit mită timp de 8 ani, în mod organizat, sub forma unor contracte fictive, și… rămâne vicepremier.

Unul e dat afară pentru un gest. Celălalt e apărat pentru un sistem întreg de corupție recunoscută.

Unul pleacă pentru că a vorbit prea mult. Altul rămâne, deși a tăcut prea bine, ani la rând.

Pe unul îl arată cu degetul statul. Pe celălalt îl protejează Guvernul.

Și atunci, noi, cei care am fost învățați să fim corecți și să muncim... ce să mai credem?

Că e mai bine să nu respecți legea, dar să ai relații? Că mita recunoscută e mai puțin gravă decât o greșeală procedurală? Că funcția scuză fapta? Că imaginea bate conștiința?

Nu pot să cred asta. Refuz să cred că România trebuie să funcționeze pe două coduri morale: unul pentru ei, și altul pentru noi.

Și-atunci, ce ne rămâne nouă?

Nouă ne rămâne munca. Ne rămâne onoarea. Ne rămâne dreptul de a întreba. Ne rămâne curajul de a nu ne obișnui cu nedreptatea.

Și ne rămâne datoria să ținem minte că statul suntem și noi. Și că, poate, într-o zi, copiii noștri vor trăi într-o Românie unde legea e lege, nu sugestie. Unde mita recunoscută înseamnă plecare din funcție, nu protecție politică. Unde cinstea nu e un handicap, ci o virtute.

România a cui e, de fapt? A celor care trag din greu, sau a celor care scapă mereu?