Trei săptămâni, patru concerte

De câţiva ani, ne-am obişnuit ca Orchestra Română de Tineret să ofere, lunar, câte un concert sub cupola Ateneului, desigur pe lângă cele prezentate în Festivalul de la Sinaia, în Festivalul „Enescu” sau peste hotare. Dar în luna decembrie, ansamblul a rezervat publicului un adevărat „serial” de programe din cele mai diverse, susţinute la doar câteva zile distanţă unul din altul.

Astfel, în ajun de Moş Nicolae, la invitaţia Primăriei Capitalei, ORT a urcat pe podium, de această dată cu Tiberiu Soare la pupitru, propunând, într-o Gală de Crăciun - desigur... în avans -, o combinaţie între muzica de operă şi pagini nelipsite în asemenea seri speciale. Invitaţi au fost doi solişti care evoluează pe scenele lumii - soprana Anita Hartig şi tenorul Teodor Ilincăi -, cântând adesea împreună în spectacole, la Covent Garden sau la Opera Română din Cluj, întâmplător sau nu în aceeaşi Boema de Puccini; dar acum au abordat şi duetul din finalul operei Traviata de Verdi, parcurs cu acurateţe, deşi mi-ar fi plăcut ca tenorul să reuşească sonuri mai estompate, în piano, ceea ce, în general, pentru el fost, dintotdeauna, destul de dificil, iar în ultima vreme, trecând spre un repertoriu mult mai dramatic, devine şi mai greu de rezolvat. Şi parcă pentru a sublinia tendinţa de a aborda partituri de cu totul altă factură decât cele destinate glasului liric „plin”, Ilincăi a optat pentru ariile din Aida de Verdi şi Turandot de Puccini, cea de a doua fiind totuşi inclusă în concertele sale şi în trecutele prezenţe bucureştene, paradoxal mai „comodă” ca scriitură; este adevărat, vocea i s-a împlinit, a căpătat o culoare mai întunecată ce se adaugă „metalului” său nativ, pare că totul se desfăşoară fără efort, simţindu-se însă o uşoară forţare ce nu este de bun augur. Iar soprana a ales arii din Faust de Gounod şi La Wally de Catalani, repere constante în apariţiile sale în ţară, punându-şi în valoare timbrul generos, care a reînceput să-şi „găsească” armonicele bogate şi încărcătura care a impresionat încă de la debutul său, demonstrând că a învăţat şi „secretul” interpretării mai expresive.

Era firesc să-i ascultăm din nou (şi) în duetul din Boema, în care „se simt bine”, glasurile lor „potrivindu-se” timbral, iar acutele sunând... aşa cum trebuie. Orchestra i-a acompaniat cu discreţie şi eficienţă, dirijorul asigurând un echilibru corect în raport cu soliştii, precum şi, în alte pagini celebre, o derulare fluentă, cu o paletă de nuanţe adecvată, dar parcă mai puţin „colorată” ca în alte seri; am aplaudat şi uvertura operetei Liliacul de Strauss şi Preludiu şi Aragoneza din Carmen sau Farandola din suita Arleziana de Bizet, aducând farmecul ritmurilor şi sonurilor cu pregnantă influenţă iberică, trecând apoi la Valsul de Şostakovici, puternic marcat de elemente de jazz, la Plimbarea cu sania (Sleigh Ride) de Anderson sau la Polka Sport de (acelaşi) Johann Strauss; un moment aparte în această „mixtură” a fost opusul de Paganini - Variaţiuni pe o temă de Rossini -, desigur cu „trimitere” la opere rossiniene, beneficiind de tălmăcirea excelentă conferită de violoncelistul Valentin Răduţiu, sosit de la München, cucerind prin sunetul amplu şi cald, prin frazarea elegantă şi tehnica performantă, prin interiorizarea şi anvergura cu care a construit demersul solistic. Printre instrumentişti au apărut şi... simpatice „coarne de ren” roşii - accesoriu foarte „la modă” în concertele „de sezon” - şi căciuliţe roşii, ba chiar şi fulare „sportive”, Tiberiu Soare a tot urcat şi coborât de pe podiumul dirijoral (nu prea am înţeles de ce...), dorind să asigure o atmosferă de bună dispoziţie, de umor şi voioşie întregului program, conducând cu gesturi largi şi elocvente, la care ORT a răspuns cu precizie, deşi, sincer, aşteptam şi acel plus de strălucire cu care ansamblul şi-a obişnuit (şi uimit) ascultătorii încă din prima clipă. Dar poate că „de vină” a fost (şi) faptul că ORT a colaborat, în acea seară, pentru prima oară cu apreciatul dirijor...

După nici o săptămână, orchestra a revenit la Ateneu, din nou sub bagheta lui Cristian Mandeal, maestru cu care lucrează încă de la înfiinţare, onorând invitaţia de a evolua în tradiţionalul concert „Iarna magică” organizat de către Lanto Communication în colaborare cu Centrul de Artă „Tinerimea română” de care aparţine Orchestra Română de Tineret. Un aspect inedit a fost rolul de... prezentator pe care şi l-a asumat dirijorul, răspunzând astfel „provocării” lansate de Dorin Ioniţă, cel care, de ani buni, se implică în susţinerea ORT şi în realizarea multor evenimente ce au loc în acel spaţiu (şi nu numai); şi s-a dovedit a fi o idee inspirată, pentru că astfel am aflat, spre exemplu, că formula regăsită pe podium era o structură (aproape) complet nouă a orchestrei, pentru că generaţiile s-au schimbat, foşti membri fiind acum concert-maeştri sau şefi de partide în ansamblurile importante din ţară, în locul lor venind tineri care abia acum se formează, învaţă să cânte în orchestră, să se relaţioneze, având, desigur, la rândul lor, pregătirea şi talentul care le asigură reuşita. Poate ar fi una dintre explicaţiile pentru acel „ceva” care mi-a lipsit la concertul anterior, interesantă fiind acum reluarea unor lucrări, dar cu un alt dirijor, generând o posibilă comparaţie privind sonoritatea, expresivitatea, supleţea ORT într-o versiune sau alta.

Astfel, am reascultat opusurile de Bizet, uvertura la opereta straussiană şi Polka Sport, dar şi suita de Anderson sau Valsul de Şostakovici, alături de uvertura la opera Coţofana hoaţă de Rossini, Intermezzo din Manon Lescaut de Puccini, Valsul florilor din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaikovski, Bacanala din opera Samson şi Dalila de Saint-Saëns sau Dans ungar nr. 5 de Brahms, precum şi piese lejere de Gimenez şi Păutza sau Polca franceză de Josef Strauss. Au reapărut „coarnele de ren”, percuţia a fost mult solicitată, alămurile de asemenea, s-a dorit din nou o „stare de bine” creată pe scenă şi în sală, s-a cântat cu plăcere, publicul a reacţionat, desigur, în special la melodiile-şlagăr, aplaudând deopotrivă interpretarea de calitate a ORT. Am remarcat însă un plus de concentrare, de atenţie, a celor recent intraţi în orchestră, o anume „seriozitate” care nu le-a prea lăsat loc să şi zâmbească, cei cu experienţă fiind vizibil mai dezinvolţi, dar la fel de preocupaţi de acurateţea şi precizia cântului. Cu certitudine, exerienţa şi rodajul în noua componenţă vor aduce curând şi acea strălucire şi spontaneitate prin care ansamblul încânta de fiecare dată, pe lângă omogenitate, densitate şi performanţă tehnic-interpretativă care s-au vădit din plin şi de această dată. Demn de remarcat, la programul de sală era anexat şi un CD cuprinzând „selecţiuni din concertele Lanto Communication” - volumul VII -, decupate deci din concertele prezentate de ORT în vechea componenţă, în perioada 2012-2015, alăturând pagini de Prokofiev, Mendelssohn-Bartholdy, Beethoven, Williams, Marcello, Doga, precum şi momente din baletele ceaikovskiene Lacul lebedelor şi - întâmplător sau nu - acelaşi cuceritor Spărgătorul de nuci.

A fost o perioadă extrem de aglomerată, orchestra repetând în paralel pentru concertul care, doar trei zile mai târziu, a avut loc la Catedrala Sf. Iosif (foto dreapta), sub conducerea lui Cristian Mandeal, tinerii abrdând lucrări de Händel, Haydn, Salieri, Albinoni sau Vivaldi în compania organistului italian Giorgio Benati; o seară derulată sub auspiciile Ambasadei Italiei şi a Institutului cultural italian, invitat fiind şi preşedintele Klaus Iohannis. O experienţă inedită pentru cei care, în majoritate, s-au întâlnit probabil pentru prima oară cu astfel de creaţii, într-o ambianţă specială; „aventura” a continuat apoi printr-o monumentală lucrare vocal-simfonică, de asemenea cu o cotă de noutate şi prin faptul că, în actuala formulă, ORT cânta, la Ateneu, în oratoriul Messiah de Händel şi prin implicarea, destul de surprinzătoare, a corului „Preludiu” (condus, dintotdeauna, de Voicu Enăchescu), poate pentru că activează în cadrul aceluiaşi Centru de Artă „Tinerimea română”, al cărui manager este reputatul violoncelist Marin Cazacu, deopotrivă fondatorul Orchestrei de Tineret; iar la pupitru s-a aflat, în „premieră”, Cristian Măcelaru, sosit din SUA, de unde a selectat, pentru cvartetul vocal, solişti precum mezzosoprana Hilary Summers, tenorul Sunnyboy Dladla, bas-baritonul Garry Griffits, alături de soprana Irina Ionescu.

O combinaţie „sui-generis”, într-o partitură pretenţioasă atât pentru ansambluri, cât şi pentru solişti, probabil şi pentru dirijorul care a lucrat cu instrumentiştii şi cu membrii coralei în vederea omogenizării nu doar ca sonoritate, ci mai ales în plan stilistic - un teritoriu „mai altfel” pentru ei, dar tentant şi „provocator”, chiar şi din perspectiva diversificării repertoriale. Cred însă că oportunitatea de a „ataca” partitura s-a invit cumva pe neaşteptate, nefiind anunţată în programul iniţial pentru luna decembrie, vorbindu-se, cu mult timp în urmă, despre un astfel de proiect în... stagiunea Radio, la care s-a renunţat ulterior. Astfel s-ar explica preluarea de către ORT, sub conducerea aceluiaşi Cristian Măcelaru (foto dreapta) - se pare foarte apreciat şi, cu siguranţă, foarte promovat în ultima vreme -, a realizării unui demers ambiţios şi... greu de refuzat, reuşind să-l ofere publicului într-un timp extrem de scurt.

Astfel, în mai puţin de trei săptămâni, Orchestra Română de Tineret a susţinut patru concerte cu un repertoriu divers şi solicitant, lucrând cu trei dirijori foarte diferiţi ca manieră şi concepţie asupra modului de tratare a fiecărei partituri în parte, efortul de a le învăţa şi de a le reda cât mai aproape de aşteptări fiind răsplătit însă prin aplauze şi chiar ovaţii, semn că ansamblul rămâne constant în preferinţele melomanilor, care cu siguranţă îşi doresc să se reîntâlnească, anul viitor, cu tinerii care, chiar dacă fac parte dintr-o nouă generaţie, se implică, la rândul lor, cu acelaşi entuziasm, în devenirea lor ca membri de cotă ai unei orchestre de elită.