Trăiască Regele, dar numai dacă a murit deja!

Pentru cîteva zile de fast şi emoţie, budoarul istoric s-a deschis şi a scos la vedere seretele unei gramatici sufleteşti derutante: românismul. Traducerea acestei forme de viaţă şi gîndire nu e imposibilă dar îşi vătămează, de regulă, autorul.

Cine încearcă să desluşească adevărurile ultime ale românismului va trebui să uite cu totul frăţia de sînge, confortul datinilor şi atîtea alte alibiuri cu care o naţiune ştie să îşi apere adevăratele trăsături. Mai clar şi complet neigienic spus: românii nu pot fi descifraţi şi povestiţi decît de cu preţul nesimţirii.

Trebuie, deci, spus cu toată nesimţirea: fastul şi emoţia funeraliilor regale au surprins o naţiune care a vrut să se lase surprinsă şi, drept urmare, şi-a organizat propria omagiere. Totuşi, între atîtea forme de autoadulaţie expertă, un simţămînt anume a rămas demn de onoare: emoţia neclară dar activă a celor ce caută să urce spre o civilizaţie interzisă de chiar obiceiurile neamului. Aici e de găsit, admirat şi respectat trăirea celor aşezaţi la coadă şi aşteptare în jurul Palatului Regal. Toţi sau aproape toţi, puşi în mişcare de speranţa că o lume românească nouă e, încă, posibilă. Poate greşită, poate halucinogenă dar, sigur, preferabilă lumii curente şi eterne a românismului politic.

Un amestec deprimant-optimist de deznădejde şi năzuinţă a exprimat dorul după o lume care a învăţat să îşi tot amîne apariţia. De ce tocmai la funeraliile regale? Şi de ce Regele Mihai? Pentru că instinctul sigur al mulţimilor a dibuit tezaurul. Singurul tezaur istoric pentru care a meritat vreodată să ne batem. E vorba de legitimitate. De acea legitimitate organică şi, forţînd termenii, apriorică pe care monarhia şi numai monarhia a adus-o în lumea românească. Republica şi era seculară ce au urmat deplinei îndreptăţiri a monarhiei sînt exact ce e un poem faţă de pliantul cu instrucţiuni pentru folosirea aspiratorului.

În miezul felului românesc de a trece prin lume stă deviza după care libertatea e permisă, ba chiar recomandabilă şi de bon ton, dar numai în situaţiile fără risc.

O tristeţe fără sfîrşit însoţeşte victoria vieţii laice şi a progresismului. Nu numai la noi. Occidentul e, în fond, cel mai de seamă acţionar perdant al unei democraţii care s-a deşirat, în drumul de la drepturile la mofturile omului.

Regele Mihai, chiar tînăr şi naiv, a fost, în cazul României, ultima amintire dinaintea căderii în comunism - ultima noastră clipă autentică înainte de instaurarea de fantezismului violent al comunismului. Acest sentiment sau pre-sentiment difuz a atras oamenii în jurul Palatului regal. Pînă aici şi numai pînă aici, e partea bună. În rest şi peste toate, domneşte lecţia negativă a existenţei istorice româneşti.

În miezul felului românesc de a trece prin lume stă deviza după care libertatea e permisă, ba chiar recomandabilă şi de bon ton, dar numai în situaţiile fără risc. Atunci cînd stăpînul e căzut, regimul expirat şi poliţia mare sponsor de revoluţii. Popoarele îşi dau arama pe faţă arareori dar, cînd o fac, au grijă să întoarcă istoria pe dos. Dar să trecem la faptele istorice şi la iscusita lor falisificare sufletească după reţeta românească.

Vom observam că marile evenimente au detunat deasupra noastră în tăcere şi au fost urmate, după un timp îndelungat, de un ecou în cascadă. Tiparul a fost înregistrat prima oară de Caragiale dar are, desigur, un exerciţiu mult anterior. Astfel, Dandanache evocă, din mers, un eroism istoric ereditar: „care familia mea de la patuzsopt în Cameră“...

Mai aproape de noi, comuniştii au dat un record remarcabil: generaţii de activişti şi-au adus aminte, după 1945, că au fost ilegalişti, înainte de 1945.

Monarhismul relansat de dispariţia Regelui Mihai e varianta cea mai neruşinată a acestui joc trucat.

Acelaşi reflex s-a aprins îndată după 1989. Ne-am umplut de revoluţionari cu certificat, scutiri şi eroisme de tot felul. Mai oricine a coborît să închidă uşa blocului s-a dumirit rapid că s-a bătut neînfricat cu hidra ceauşistă. Mai mult.  Numărul dizidenţilor şi al anti-comuniştilor programatici a crescut şi creşte cu fiecare an. O ţară în care o mînă de radicali însinguraţi au îndrăznit să se împotrivească află, cu timpul, că era plină ochi de eroi şi martiri potenţiali.

Monarhismul relansat de dispariţia Regelui Mihai e varianta cea mai neruşinată a acestui joc trucat. O revelaţie cutremurătoare a cuprins presa, partidele, instituţiile şi a dictat un regalism plagiat frenetic. Toată lumea s-a trezit confiscată de o afecţiune profundă pentru Rege. O candoare viguroasă şi o fluenţă de poliglot spontan s-au reunit compact. O lume care a ignorat sau luat în derîdere figura lui Mihai a început să vorbească o limbă nouă sau, mai curînd, un dialect naţional-monarhist. De ce? Cel mai probabil pentru că, la fel ca în cazurile mai sus amintite, exprimarea slobodă nu mai comporta nici un risc şi,în plus, îşi înnobila pe loc purtătorul.

Un gaz în care laşitatea întîlneşte bastardul oportunist al idealismului pluteşte peste mai toate încercările noastre istorice. Evident, dramele şi tragediile nu interesează. Nu s-a auzit de cozi la demnitatea de soldat român scăpat din iadul de la Cotul Donului.

Trăiască Regele! a sunat prea des, în zilele din urmă, infidel şi anti-omagial.

Un cadru spiritual vechi sacralizat de fastul ritual al ortodoxiei a înlesnit aplecarea nostră spre poză, în locul substanţei şi al trăirii.

Ceva nedemn ne înconjoară de fiecare dată cînd credem că trăim laolaltă sau ne prefacem că eliberăm emoţii cu adevărat naţionale. Lipsa sau subţierea tradiţiilor şi, mai ales, degradarea omului public-politic promit o creştere exponenţială a farsei. Cu Dragnea afişat natural la slujba de la Patriarhie, ne îndreptăm spre apariţiile lui Putin crucindu-se pravoslavnic prin biserici.

Trăiască Regele! a sunat prea des, în zilele din urmă, infidel şi anti-omagial. Sau, cu o traducere de vervă desfrînată: trăiască Regele, dar numai dacă a murit deja!