Tragedia limbii române

Niciun text sacru n-a fost scris în română, nicio filosofie care să fi schimbat lumea. Tot ce se găseşte mai bun în această limbă: câteva poezii, câteva fragmente sau scrisori, poate şi câteva romane.

Politica n-a făcut onoare limbii şi, dacă ne gândim că maestrul ei, Mateiu Caragiale, şi-a scris jurnalul intim în franceză, înţelegem că nici viaţa privată – acel spaţiu în care a apărut, la drept vorbind, cultura modernă – n-a tămâiat-o.

Pentru scriitorul român de astăzi, o bună parte a limbii este inutilizabilă. Cum, cel mai adesea, nu e citit în română, el scrie cu iluzia că va fi tradus pe alte meleaguri. Este astfel obligat să renunţe nu doar la arhaisme, ci şi, în parte, la sugestiile limbii: e condamnat la modernitate. Având mereu în gând cititorul străin, se rupe de rădăcinile limbii, o tratează ca pe o haină de împrumut sau ca pe-o fatalitate. Scriitorul român e un venetic al propriei limbi. De aceea, scrie din ce în ce mai prost.

Metafora agonizează când ceea ce-i vechi nu-şi mai spune cuvântul. Conceptul a murit însă înainte de a se naşte. E-adevărat că nici nu prea avea mari şanse de reuşită. Conceptul este instrumentul puterii, al puterii politice în primul rând. Ce-a rămas din încercările lui Constantin Noica de-a lumina limba din interiorul ei? Timp rotitor – timp rostitor: sună frumos, dar e artificial, bizar, intraductibil. Desigur, nu Noica e de vină, ci istoria, politica noastră fără rost. Conceptele utilizate de teoreticienii români sunt luate astăzi din alte limbi, şi asta în cel mai bun caz.

De fapt, de câţiva ani, niciun umanist care se respectă nu mai scrie în română.

Multilingvismul este o iluzie: revistele ISI n-au auzit de limba română. Chiar şi revistele româneşti şi-au făcut un criteriu de performanţă din a nu publica decât texte scrise în engleză, franceză sau germană.

Când elitele îşi uită limba, poporul foloseşte un idiom de nerecunoscut.