Tovarăşul Corbyn

Laburiştii britanici au un nou şef. L-au ales cu gândul la alegerile din 2020. Predecesorul lui, Ed Miliband, a demisionat de la şefia partidului, imediat după ce s-au anunţat rezultatele scrutinului din 7 mai.

A fost a doua înfrângere consecutivă, după cea din 2010 şi, mai mult decât atât, un rezultat dezastruos pentru stânga britanică: al treilea cel mai slab scor din 1918 încoace. Speranţa laburiştilor e legată acum de un extremist în vârstă de 66 de ani, Jeremy Corbyn.

Puţini se aşteptau la acest rezultat. Deşi cunoscut, dat fiind că e deputat de Islington de două decenii încoace, învingătorul a fost considerat iniţial un outsider. Cei 35 de colegi care l-au propus, şi din care doar 20 au mai votat cu el, se gândiseră să-l susţină doar ca să aibă o dezbatere cât mai diversă. Totul s-a schimbat în clipa în care Corbyn a primit sprijinul celor două mari centrale sindicale britanice – Unite şi Unison – care au împreună peste 2,7 milioane de membri afiliaţi. A ajuns, imediat după aceea, în fruntea sondajelor şi acolo a rămas. Pe 12 septembrie, când s-a anunţat rezultatul, nimeni n-a fost surprins că a primit 59,5% din cele 422.664 de voturi exprimate.

Ceilalţi trei competitori, mai tineri decât el cu vreo douăzeci de ani, au fost pro-europeana Liz Kendall, o fostă ministră în guvernele Blair şi Brown pe nume Yvette Cooper, şi Andy Burnham, care a mai candidat la şefia Labour şi atunci când partidul l-a ales pe Miliband. Modul de scrutin folosit acum l-a avantajat pe Corbyn. Într-adevăr, până în 2010, liderul laburiştilor era desemnat de un colegiu care cuprindea: 1/3 deputaţi în Camera comunelor şi în PE, 1/3 sindicalişti şi 1/3 militanţi. Acum, s-a votat după principiul „un om, un vot”, iar pe liste au fost înscrişi 292 de mii de membri, 148 de mii de sindicalişti afiliaţi şi 112 mii de simpatizanţi. În ultima categorie, s-au aflat toţi cei care au plătit 3 lire pentru a fi înregistraţi, majoritatea având profilul extremei stângi.

Mulţi s-au înscris fiindcă i-a atras profilul lui Corbyn. Marxist cu un discurs prăfuit, dar tocmai de aceea „cool” în timpurile noastre post-moderne, el a făcut propuneri radicale precum renaţionalizarea căilor ferate, a energiei şi a Royal Mail, le-a cerut scuze studenţilor, în numele guvernelor laburiste, pentru că au plătit taxe la Universitate, promiţând viitoarelor generaţii gratuitate, dar şi salarii maxime în companii. În general, el crede că proprietatea publică e soluţia universală, cheia oricărei probleme. S-a speculat chiar că ar fi divorţat de a doua soţie fiindcă aceasta a decis să-şi trimită copilul la o şcoală privată. Anti-monarhist şi prieten cu militanţii Sinn Fein, a propus ca Irlanda de Nord să fuzioneze cu Irlanda. Opţiunile sale în politica externă sunt la fel de originale: adversar al NATO şi sceptic în privinţa UE, Corbyn simpatizează Hamas şi a plâns la moartea lui Hugo Chavez; în 2003, a fost împotriva intervenţiei din Irak, iar acum crede că Siria nu trebuie bombardată. Noul lider a fost un rebel: ca deputat, a votat de sute de ori împotriva liniei fixate de partid. Întrebarea care se pune e cum anume va putea el impune disciplina în rândul laburiştilor nemulţumiţi, inclusiv de alegerea sa ca lider.

Aceştia nu sunt puţini. Între ei, se distinge fostul premier Tony Blair, critic sever al lui Corbyn în ultimele două luni. „Dacă inima vreunui militant bate pentru stângist, atunci respectivul are nevoie de un transplant”, a zis fostul premier britanic. Nu întâmplător, fiindcă tema impusă de Corbyn în competiţia internă a fost tocmai desprinderea definitivă de linia adoptată, la mijlocul anilor nouăzeci, de către Blair. I s-a reproşat acestuia că a dus partidul la dreapta. Eforturile lui Ed Miliband de a-l readuce la stânga n-au fost suficiente, a argumentat Corbyn, şi e nevoie ca laburiştii să facă alţi paşi în acea direcţie.

Aşa s-a ajuns la alegerea unui lider care seamănă mult cu grecul Alexis Ţipras sau cu spaniolul Pablo Iglesias şi căruia, din această pricină, i se spune „tovarăşul Corbyn”. Radicalii s-au impus într-unul dintre cele mai vechi partide socialiste europene, folosind opoziţia faţă de austeritate, aşa cum a fost ea ilustrată de stânga extremă din Grecia şi Spania. La modul general, avem de-a face cu un răspuns la o întrebare politică foarte interesantă, care nu-i nouă şi e departe de a fi valabilă doar pentru stânga: cum e mai nimerit, mai uşor şi mai inteligent să formezi o majoritate? Recuperând alegătorii de la centru sau pe cei de la extremă? În Marea Britanie, moderaţii au pierdut partida, fiindcă 60 la sută dintre laburişti au preferat opţiunea extremistă.

În fine, să spunem că Jeremy Corbyn a fost comparat nu doar cu liderii Syriza şi Podemos, ci şi cu Donald Trump, miliardarul american care caută să obţină sprijinul republicanilor pentru cursa prezidenţială de la anul. Punctul comun al celor doi ar fi „autenticitatea”, uşurinţa de a spune lucrurilor pe nume, fără prea multe precauţii. Aşa o fi... Deocamdată, alegerea lui Corbyn e descrisă de premierul David Cameron ca „un pericol pentru securitatea naţională”. Unii comentatori au speculat că, de fapt, conservatorilor le e frică de el. În schimb, The Telegraph, ziar de dreapta, le-a cerut astă-vară cititorilor săi să se înscrie ca votanţi, pentru a-l sprijini pe Corbyn, pariind că în acest fel conservatorii vor câştiga şi peste cinci ani bătălia pentru 10 Downing street. Nu se ştie câţi „fake electors” au votat, dar în acest moment, două treimi din publicul britanic consideră că noul lider laburist nu va ajunge niciodată premier.