Totuşi, Ion Iliescu...

Cât îl contestam!  Cum ne bucuram că a căzut! Că nu mai este în fruntea  ţării. A trebuit să apară, fatalmente, celălalt  ”Escu”...cel de pe urmă, jucătorul, ca să-i cunoştem şi recunoaştem valoarea. Meritele lui Iliescu.

Nu, să  nu credeţi că din contestatarul violent al dlui Iliescu de pe vremuri am devenit bruscamente un adulator. Deşi asta stă-n obiceiul pământului. Dar, eu nu prea am apucături pidosnice, trădătoare. Sunt ce scriu şi scriu ce sunt, numai că dacă eşti un jurnalist obiectiv realitatea şi evidenţele te obligă chiar să te contrazici. Maturitatea, chiar vârsta, te duc uneori în alte direcţii, mai „înţelelepţite” decât credinţa tinereţii.

Totuşi, dl Iliescu a împlinit 83 de ani... La mulţi ani, Ion Iliescu! Deşi, la un bilanţ ocazional ca acesta faci fără să vrei, comparaţii. Iliescu versus cine? Cu cine-l compari? Cu foştii politicieni? Cu foştii lideri de partide? Cu foştii preşedinţi? Iliescu rezistă azi la toate. Le surclasează. Ca politician, a avut în toată desfăşurarea post-revoluţionară un singur rival: Corneliu Coposu.

Şi, poate, mai firav pe Ion Raţiu, persoană occidentală, un post-modernist al politicii noastre, din păcate obturat în toate acţiunile din interiorul propriului partid de invidiile neconstructive ale cuplului Coposu- Diaconescu, în care ultimul se face vinovat retroactiv de ”bibilirea” UDMR-ului şi obrăznicirea sa politică preluată de penultima grupare la putere şi menţinută, în adormire, până azi.

Totuşi, fie şi peste aceste intrigi PNŢCD-iste, Iliescu rămâne, dincolo de vehementele acuze, nebuloase şi niciodată elucidate ale Revoluţiei.

Totuşi, Iliescu, după ceaţa, confuzia post-revoluţionară atribuite fără probe domniei sale, a stabilizat ţara pe vremea când hultani feroci ne râvneau teritoriile şi dota nativă, iar spionii gâlgâiau prin Capitală ca lindenii pe găină. O anume lipsă de fermitate i se poate reproşa. Despre o permisibilitate exagerată şi inabilă privind redistribuirea avuţiei  naţionale se poate vorbi...

Totuşi,  Iliescu a ştiut, cu o salutară abilitate, să abordeze evenimentele extrem de periculoase din 13-15 martie 1990, să dezamorseeze tensiunea momentului când  România putea deveni o Iugoslavie avant la lettre, sfâşiată în teritoriu şi în unitatea naţională.

Totuşi, Iliescu acuzat de pro-moscovism, a avut grjă de echilibrul relaţiilor cu fosta URSS, contestată vehement  de mulţi, inclusiv de subsemnatul. Un colos învecinat, care ne adulmecă şi uneori ne înghite pe sute de ani, pe care nu-l poţi nici sfida, cum face Actualul cu tot NATO ul din spate şi cu toate AgelaMerkelelele lumii... Rusia, Marea Rusie - ”duşmanul nostru natural” cum o definea Take Ionescu - este un animal dormitând care visează mereu sânge şi teritorii.

Acum, la vârsta mea, mi se  pare o inconştienţă criminală, o imbecilitate să o sfidezi, să o persiflezi, să o ”zădărăşti” cum zicea mamaie când iritam, enervam câinii răi. Fiindcă, se străvede, un alt mare pericol cu iz de diktat vine, nu de  la ruşi, ci de la unii prieteni şi suspensori europeni ai Actualului. Lumea s-a  întors. ”Lumina”  nu mai vine de la Răsărit. Ea vine acum, vezi Doamne, de la Apus. Soarele nostru nu mai apune, occidentează.

Dar el , Occidentul, nu ne impune colhozul, el ne colectivizează la nivel european. Pe principiul vaselor comunicante. Ne egalizează, uniformizează după elaborata ideologie deloc marxist-leninistă, ci în dulcele stil merkel-sarkozist deja caduc...

Ne  învaţă cum să convieţuim cu maghiarii, care, feudali în gândire, mai au şi azi pretenţii teritoriale, cum să acceptăm homosexualii ca taţi de familie, cum să tăiem porcii, cum să ne facem vinul şi horinca, cum să ne înmormîntăm rudele, cum să ne regionalizăm teritoriul. Toate astea numai ca să-i vină EI, Evropei mai bine. Mamă grijulie, Evropa...  

Totuşi, se spune, dl Iliescu mai are un cuvânt în partidul domniei sale. Tot ce se poate, deşi unele stângăcii de început ale liderului pesedist ca premier, cele pro-udemeriste, nu-l denotă pe Iliescu. Dar dacă o face, bine că o face! Are experianţă, uzaj politic, viclenie. Căci, azi, aşa, cu concepţiile sale  ”retrograde ”, rămâne singurul simbol, arhetip în care mai putem avea încredere.

Pentru devoţiunea faţă de ţară, patriotism, demnitate, abilitate politică şi alte cuvinte golite de conţinut, desnudate  prin cinismul realităţii... sau de realitatea cinică de azi. Liberalismul românesc s-a diluat, graţie slăbiciunii doctrinare şi intrigilor intestine.

Monarhismul a devenit din ce în ce mai iluzoriu, cu un romantism de muzeu. Conservatorismul s-a diluat într-un socialism triantenist, ideologizat de o excelentă echipă TV, tânără, a facţiunii partinice Antena 3: Ciutacu – lider intransigent, radicalist, Oana Stancu, Ciuvică, Gâdea-Badea coloratura.

Pe acest fond , ţara este din ce în ce mai ameninţată cu disoluţia, cu ”înghiţirea paşnică” de către o Evropă hulpavă. Aşa, cam cum era, şi este URSS//Rusia. Suntem la o răscruce. Nu că am vrea noi...Or, la cine să te uiţi , biet român, că te mai apără: la Actualul? La ”Multinaţionalistul”,  împăciuitoristul dat cu UDMR-ul, cel care  şi-a ales fortăreaţa HAR-COV de unde trage sfori împotriva conaţionalilor precum ultima coardă de arc, trădătoare, delăsătoare şi La intrigantul, manigansistul, îmbârligătorul, machiavellicul transformat în cal troian al celor ce chiar vor să ne jupoaie?                                                                                                                                               

La Calul Traian al Occidentului...?