Tinerețe fără bătrânețe? Doar în basme!
0Nobilă în esența ei, deși atribuită greșit lui Ghandi, fraza privind felul în care nivelul de civilizație al unui popor este trădat de tratamentul pe care acesta îl aplică animalelor s-ar putea extinde lejer și la alte ființe vulnerabile. De pildă, la cele umane aflate la extremitățile vieții: copiii și bătrânii.
Ambele categorii merită respect și protecție, însă dacă prima le mai primește uneori, beneficiind și de atributul drăgălășeniei și de avantajul unui viitor promițător, peste vârstnici privirile trec frecvent cu nepăsare, dacă nu chiar cu o ostilitate reflectată de zicerile „și-au trăit traiul, și-au mâncat mălaiul” ori „îi caută moartea pe-acasă”.
Ororile din „azilele groazei” au cutremurat România, e drept, numai că ele sunt departe de a constitui cazuri izolate. Într-o lume tot mai puțin omenoasă, în care individualismul și ferocitatea sunt favorizate, persoanele aflate la apusul vieții devin invizibile sau, așa cum atrăgea atenția Papa Francisc într-un discurs din septembrie 2021, „sunt considerate chiar... deșeuri, nemaifiind folositoare”. „Viața este aruncată la coș”, acuza Suveranul Pontif, vorbind și despre „eutanasierea ascunsă” a seniorilor, prin practicarea unor prețuri prea mari la medicamentele care le sunt necesare supraviețuirii.
Iar dacă practicile comerciale și politicile publice neprietenoase se pot modifica atunci când există voință, atitudinea indivizilor și a colectivităților față de persoanele ajunse la vârsta a treia e mai greu de îmblânzit. Cruzimea, lăcomia și cinismul nu cunosc granițe geografice, iar România nu deține monopolul brutalităților și al neomeniei în raport cu vârstnicii. Firește, faptul că fenomenul e întâlnit și pe alte meridiane nu-l face scuzabil, dimpotrivă! Dar o rapidă trecere în revistă a celor mai recente barbarii comise în cămine din Franța, Italia și Marea Britanie arată că disprețul față de oameni fragili, împovărați de suferințe, se traducea prin maltratare, neîngrijire, violențe de tot felul, umilire și hrănire neadecvată, fapte comise atât pentru satisfacția unor angajați sadici, cât și pentru maximizarea profiturilor proprietarilor de stabilimente. Or, asta dovedește că sălbăticia umană este larg răspândită și izbucnește acolo unde dezinteresul autorităților se împletește cu feluritele lipsuri din sistem.
„În unele din aceste locuri, numite generic «conace», am văzut cum aroganța și tehnologia medicală subjugau complet dimensiunea umană. În unele cazuri, neglijența era intenționată și criminală – pacienți cărora nu li se acorda deloc atenție timp de ore întregi ori care chiar erau abuzați fizic și psihic. Într-unul dintre aceste «conace», am găsit un pacient cu șoldul fracturat, cu mari dureri, ignorat de asistente și zăcând într-o baltă de urină.” Sună cunoscut? Nu, nu e un fragment din rapoartele despre „azilele groazei” de la noi, ci este un pasaj din amintirile specialistului în neuropsihologie Oliver Sacks, cuprinse în volumul „În mișcare”.
Diferența dintre situațiile consemnate la noi și la alții constă în rapiditatea reacției autorităților și în fermitatea aplicării legii, astfel încât vinovații să plătească, iar repetarea cruzimilor să fie descurajată. La cum merg lucrurile de regulă în spațiul autohton, este posibil să vedem cum peste chinul îndurat de victime se va așterne uitarea, iar cei responsabili vor scăpa cu pedepse ușoare, dacă nu se vor prescrie faptele între timp. Iar din tot acest serial al grozăviilor, vom rămâne poate cu câteva reglementări modificate, care să prevină transformarea îngrijirii unor ființe vulnerabile într-o afacere veroasă, demarată absurd prin declarații pe proprie răspundere, derulată de false ONG-uri și tolerată de decidenți nepăsători.
Evident, nu putem spera să avem prea curând centre echipate cu roboți îngrijitori, precum Nadine, prototipul prezentat luna aceasta la Geneva de prof. Nadia Magnenat Thalmann, care mizează pe inteligența artificială în serviciile sociale. Dar măcar putem pretinde ca inteligența umană, decența și empatia să funcționeze în căminele pentru vârstnici. Căci aceste așezăminte n-ar trebui privite ca locuri ale spaimei, suferinței și terorii și nici ca spații de debarasare umană, menite să scape familiile de seniorii nedoriți. În țările civilizate, a opta pentru un azil este o decizie rațională, preferabilă izolării în propria locuință unde mai intră doar pompierii după ce sparg ușa, alertați de vecini.
Și nu e o dovadă de lipsă de afecțiune încercarea de a-i asigura unui părinte sau bunic cu probleme complicate de sănătate o îngrijire adecvată, îngrijire căreia un neprofesionist încărcat cu alte îndatoriri zilnice familiale și de serviciu nu i-ar face față. Oricât devotament ar exista, relațiile de sânge nu pot suplini, din păcate, priceperea în acordarea sprijinului socio-medical. Bine ar fi ca, pe fondul îmbătrânirii demografice tot mai greu de ignorat, să existe mai multe servicii disponibile (autorizate și verificate) pentru persoanele de vârsta a treia. Fiindcă trecerea timpului nu iartă pe nimeni, iar tinerețea fără bătrânețe există doar în basme.
Se încarcă comentariile...
