Teoria ceştii de cafea. Pentru că unele lucruri se schimbă, totul se conservă, iar noi ne pierdem pe drum

Lucrurile aveau să meargă întotdeauna de la sine, cu sau fără voia vreunui apucat. Iubirea de buzunar e minciuna de fotoliu. Cea mai confortabilă dintre toate lumile posibile, în care deşi unele lucruri se schimbă, totul se conservă. Numai noi ne pierdem pe drum. Aşa şi cu teoria ceştii de cafea. Găsise Aliona o poveste pentru asta, cu toate justificările plauzibile pentru păţania de a o bea singur.

Puteam să bag mâna în foc că toată lumea se prinsese până la ora asta, dar eu preferam să îmi încetinesc inferenţele când venea vorba despre aşa ceva. Trecusem peste nerăbdări şi peste micile apucături de Goe feminin într-ale păţaniilor sufleteşti, şi pe bună dreptate. Lucrurile aveau să meargă întotdeauna de la sine, cu sau fără voia vreunui apucat. Despre asta era vorba. Asta învăţasem eu relativ târziu pentru poftele mele, dar devreme pentru anii din calendar. Fireşte,  nu explica prin nimic eşecul tuturor poveştilor, mai ales atunci când despre ele începeai să auzi în momente de decadenţă. De obicei, când cineva îţi spune că urmează să staţi la poveşti, din experienţă, nu e una cu happy-end. Parol că nu. Între timp, şi basmele s-au emancipat şi şi-au dat seama că laptele şi mierea merg doar în ceaşca de cafea. Una pe care, din diferite pricini, ajungi să o bei singur.

Mă găsisem ieri cu Aliona care începuse să îmi fluture aceleaşi istorii triste, cumva rostite în încercarea de a se convinge singură că nu există fericire hand-made. Îi mai spusesem şi eu de câteva ori, pornind de la teoria ceştii de cafea, dar cine naiba să te audă când omul face tot ce vrea el, pentru că îl roade voinţa de putere cu dinţii altuia. În felul meu, eram prea obosită de spovedanii colaterale, bolnavă şi vindecată, cauză din pricina căreia o perioadă nu mai scrisesem nimic, nici măcar aci, pe blog.

Aveam sentimentul că ea o să îmi dea subiectul bun sau mai rău, nu ştiu dacă doar pentru ea sau pentru noi toţi, avea să îmi inspire o nouă carte. Îi mai rumegasem necazurile odată în câteva sute de pagini. C`est la vie. Din vorbă în vorbă, îmi povestea că citise un manifest într-o pagină online despre generaţia care îşi ţine iubirea în buzunar.

-Care generaţie?

-Cum care, măi fată? A noastră.

-Dar ce, tu de identifici cu ceva din jurul tău?  

-Cu destule. Tu?

-Cu mine şi cu oameni care luaţi pe sărite, nu arată niciunul stereotipia generaţiei lui.

Adevărul e că atunci când ai trăit tot în contradirecţiei vârstei tale, limitele astea interepocale sunt o bagatelă savuroasă. Am început să am conceptul de generaţie doar când privesc la bunici. Deja, şi părinţii mei au început să îşi mute munţii din loc şi să fie atipici. Nimeni nu mai face alegeri după ceas, să fim serioşi.

Am întâlnit femei egoiste, bărbaţi amânaţi, tineri care iubesc haotic şi adulţi care trag de timp. Ei nu sunt generaţii, sunt crâmpeie de conştiinţă individuală ale unor refulări, alegeri şi întârzieri pe care şi le-au crescut de mână cu tot felul de iluzii. Sunt oamenii care nu au ştiut niciodată să spună nu bucuriei de moment, având curajul de a cerceta fericirea de lungă durată (ceea ce, în fond, e o sintagmă greşită, pentru că fie există, fie nu, nefiind judecată vreodată în termeni de (in)epuizabil).

Sunt oamenii care au ştiut să se uite cu părere de rău la cei care ar fi ştiut să facă ceva prin ei cu viaţa celorlalţi, a celor pe care ar fi putut poate să îi iubească. Sunt oamenii care au preferat să stea într-un cerc spinos doar pentru că îi mai îmbrânciseră marginile şi nu se rupsese niciodată. Doar se subţiase.

Unii dintre noi au crescut în ambiţia de a arăta că poţi. Alţii au deprins, în vreme, înţelepciunea de a spune mai întâi ce vor, şi a se întreba mai apoi dacă pot. Există şi lumea a treia. A celor care au arătat lor şi lumii întregi că vor, fără să fi făcut pasul, vreodată, spre puterea de a încerca ceva. A celor pentru care voinţele sunt nesatisfăcute, dar clare, iar putinţele închistate, chestionate, lăsate cumva să crească de la sine, să traznească o rebeliune, să funcţioneze după instincte, mâini de ajutor, impulsuri. Iubirea de buzunar e minciuna de fotoliu. Cea mai confortabilă dintre lumile posibile în care deşi unele lucruri se schimbă, totul se conservă. Am trimis-o pe Aliona acasă meditând la chimia asta mizerabilă. Mi-a scris, spre seară, un email:

Ai dreptate. Nimic nu piere: unele lucruri se schimbă, totul se conservă, dar noi ne pierdem pe drum. Asta nu am vrut să înţeleg niciodată. Nu pentru că nu aş fi putut. Ci pentru că am crezut tot timpul că există un moment natural pentru asta. Am crezut, pentru că cineva m-a minţit odată, când am venit pe lumea asta cu o pâine la pachet şi cu un suflet, că viaţa se muşcă pe etape. Mare porcărie, indeed. 

PS: Cam aşa e şi cu teoria ceştii de cafea. Ai aroma, bei licoarea, dar la final, muşti din zaţ. Ceva, din cafeaua aia pe care o bei singur, din toate motivele mai sus menţionate, se pierde pe sine. Se pierde pe drum. Dar tot cafea se numeşte, în felul ei. Asta e problema. Cu felurile. Şi să dea dracu` dacă nu-s prea multe. Dumnezeu n-a pierdut numărul. Doar noi, pentru că am numărat pe sărite.