Telefon cu pui

Uneori sau de multe ori te afli în următoarea situaţie: urmează să faci lucruri practice, poate pentru prima dată, şi trebuie să cumperi piese sau componente ori chiar aparate. Te duci la magazinul respectiv şi, poate, nu ştii exact cum se numesc piesele acelea, componentele ori chiar aparatul, dar ştii pentru ce îţi trebuie.

Nu ştii limbajul de specialitate pe care să îl foloseşti astfel încât comunicarea să fie efectivă şi eficientă. Adică, să obţii chiar ce îţi trebuie. În situaţiile acestea, e clar, resimţi un handicap, o lipsă, şi te exprimi cît poţi tu de precis. Uneori, te faci de rîs: faci atîtea precizări încît cel/cea care vinde sau te “consiliază” poate rămîne blocat/ă.

Dar ce ziceţi de situaţia inversă: ştii exact cum se numeşte chestia şi te exprimi în limbajul de specialitate. Dar rezultatul e…

Intru în magazin, caut cu privirea pe cineva, văd doi tineri, el şi ea, cu ecusoane, stau de vorbă. Mă îndrept spre ei:

• Bine-aţi venit la Flanco! (zice el, cu voce metalică şi privire sticlă)
• Bine v-am găsit! (zic eu..ce era să fac…)
• ….
• Bună ziua, zic, aveţi telefon “cordless”.
• ….ăăăă…
• Adică telefon fără fir, zic.
• Păi, cu fir avem.
• Nu, zic, eu vreau fără fir.
• …ăăă, adică de-ăla cu pui.
• Nu ştiu ce înseamnă “cu pui”. Nu vreţi să îmi arătaţi. (Mergem împreună spre un raft şi îmi arată două modele de telefon fix, cu fir. Cam amărîte.)
• Păi, astea sunt cu fir şi v-am zis că eu vreau fără fir.
• Adică vreţi cu pui, că noi aşa le spunem.
• (Mă predau) Da, voiam cu pui. Aţi avut ...cu pui?
• A, da, am avut cîteva, da’ s-au dat.
• Şi cînd mai aduceţi pui?
• Vă rog să mai treceţi pe la noi.
• Da’ puii ce marcă erau?
• ????
• Vă mulţumesc. (Am plecat în altă parte după “pui”)

Vînzătorul, consilierul, agentul sunt o interfaţă între două lumi: a celor care vând şi fac profit, pe de o parte, şi a celor care cumpără ca să profite, pe de altă parte. Lumile acestea folosesc adesea limbaje diferite. Unul e de specialitate, abundă în termeni tehnici, mai puţin în termeni de largă folosinţă, aşa cum sunt, de regulă, produsele pe care le cumpărăm. Când ţi se explică, în limbajul de specialitate, caracteristicile tehnice ale aparatului, nu poţi să nu fii mulţumit. După ce ţi-au fost spuse datele tehnice, pui şi tu întrebări, cum a pus un domn mai serios, cu abdomen proeminent şi o cămaşă în flăcări, cu doamna alături (ea cu colanţi negri). Era un LE32E420 Samsung, cu Dolby Digital Plus, SRS TheaterSound, DTS 2.0, cu propagare descendentă şi 2HDMI, dar şi cu SCART x 1, plus sistem de montare pe perete standard VESA. Marfă, nu? După ce a primit explicaţiile astea, domnul se uită la monitor, căruia, între timp, vînzătorul/consilier îi dăduse drumul, şi o întreabă pe doamna:

• Cred că se vede bine, nu?
• De unde?
• Păi, cînd stăm pe canapea…
• Da’ la ce distanţă e mai bine să stăm (întreabă ea)?
• Ecranul are diagonala de 80, zice vînzătorul.
• Aveţi şi cu diagonala mai mare (întreabă el)?
• Da, dar…la ce distanţă e canapeaua, că ştiţi, unu’mai mare nu merge dacă priviţi de la distanţă mică, face rău la ochi.
• Tu cît zici, o întreabă el, cam doi metri, nu? Da’ n-avem nimic la ochi.

Şi tot aşa. Trecerea de la limbajul de specialitate la cel cotidian e mortală, o nebunie, o aventură. Pare traducerea dintr-o limbă străină în cea maternă, cu toate imperfecţiunile care apar. Se creează, în acele minute, un proces dramatic de comunicare; specialistul trebuie să “coboare’ de pe soclul specializării şi să îţi dea, în limbaj obişnuit, informaţiile de care ai nevoie. Iar tu trebuie să apreciezi acest “sacrificiu”. Uneori e făcut cu bunăvoinţă, alteori cu condescendenţa plictisită faţă de novici care vin să cumpere şi nu ştiu “să vorbească”.

Stand de cărţi într-un hipermarket. Câteva cărţi dintr-o colecţie pe care o ştiu. Cărţile sunt învelite în ţiplă. Nu se vede tot titlul căci deasupra cărţii e şi o cutie cu Memoplus. Totul învelit în ţiplă. Vine vînzătoarea. O foarte tînără.

• Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
• Cred că nu se mai poate, zic. Dacă aş lua asta (Memo plus, ăla), ar fi degeaba căci nu pot ţine minte titlul cărţii, pentru că nu se vede.
• Adică…
• Uitaţi-vă, zic, cutia e pusă pe jumătate din titlu.
• Păi, să ştiţi că scrie şi pe spate (!!) (Asta m-a terminat)
• Eu voiam, ca omu’, să văd titlul. (O întorc, pe coperta a patra era un text de prezentare a autorului, fără titlul cărţii).
• …Îmi pare rău…nu ştiu dacă pot s-o desfac.
• Nu trebuie, mulţumesc, zic, şi plec. (Pe urmă mi-am dat seama că nu m-am uitat pe cotorul cărţii. Poate avea şi acolo titlul. Asta e. O să ţin minte altădată. Acum mă duc să-mi iau Memoplus.)

Trei situaţii, de la telefonul cu pui la cartea cu Memoplus. Vînzări-cumpărări. Personal (calificat) şi persoane. Ca mine, ca tine, ca oricine. Situaţiile-astea le vezi zilnic. Nu trebuie să le cauţi. Nu trebuie să te enervezi. Ia-le cu umor. Vorbeşte simplu. Dacă vorbeşti în limbaj de specialitate e bine, dacă nu, oricum te vei înţelege. Dar trebuie să te gîndeşti bine: una e să pui întrebarea corectă, alta e să primeşti răspunsul util. Două lumi, două limbaje: unul al explicaţiei, altul al interogării. Între ele e o legătură. O descoperim pe cont propriu. Dar comunicarea devine, adesea, ca explorarea unei jungle de către un novice: nu ştii niciodată dacă n-ai călcat pe-un şarpe sau dacă luminiţele acelea nu sunt cumva ale ochilor unei feline. Mergi însă cu speranţa că vei înţelege. Pînă la capăt. La capătul firului. Care se termină odată şi-odată. Dar nu de-asta vroiam eu “fără fir”. E mai comod. Cum e, cum ar trebui să fie şi comunicarea. Luaţi declaraţiile politice ale zilei de azi şi urmăriţi “firul”. S-ar putea să aveţi surpriza..cu”pui”. Nu există fir.