Superproducţie cu „Traviata” de Verdi

Aşteptată cu vie curiozitate, noua producţie cu Traviata a văzut lumina rampei la Opera din Iaşi, afluenţa de public fiind impresionantă atât la repetiţiile generale, cât şi la premierele A şi B care s-au derulat la sfârşit de săptămână.

Iar atracţia cu totul specială nu se datora doar bucuriei de a reasculta o partitură îndrăgită, ci mai ales faptului că regia era semnată de Beatrice Rancea – având astfel duble emoţii şi în calitate de manager al teatrului -, iar scenografia concepută de Doina Levintza, ceea ce, în sine, anunţa o superproducţie. Şi într-adevăr, la ridicarea cortinei, imaginea primelor două acte a produs o reacţie puternică în sală, spectatorii descoperind cu totul altă imagine a operei verdiene, acţiunea fiind plasată parcă în actualitate, dar cu trimiteri la epoca în care a fost gândită de autor, într-o combinaţie poate şocantă, dar captivantă pentru privire. Un plus de noutate a adus, pe scena de la Iaşi, turnanta pe care s-a montat o pantă în spirală, asigurând şi planuri paralele şi senzaţia unui spaţiu generos, oglinzile laterale şi panourile „de sticlă” împlinind nota de spectaculozitate dorită; la rândul lor, rochiile sparg canoanele prin apelul la beţia de roşu în alternanţă cu albul şi culorile pastel, croiala clasică, elegantă, pălăriile fantezi, alături de costumele bărbăteşti (cumva) moderne dând impresia unui bal costumat într-un cadru somptuos.

Departe de apariţia tradiţională, Violeta poartă o rochie de un roşu intens, cu o imensă trenă înflorată, element ce se regăseşte şi pe şalul-bolero; de altfel scena este plină de flori, un cadru de sticlă pe care curge apa este împodobit cu verdeaţă, ideea prelungindu-se şi în actul II, grădina-seră sugerând stampele japoneze cu crengi şi ghirlande de flori albe ce inundă panourile de sticlă, într-o adevărată beţie poate încărcată dar de efect. Dacă în primul act, Violeta apare în camera sa, pe un pat aurit, ajutată de Annina să se machieze, în timp ce Doctorul Grenvil îi dă medicamente şi o consultă, apoi turnanta dezvăluie strălucirea petrecerii la care se dansează (probabil) rock, piramida cupelor de şampanie, candelabrele şi artificiile făcând casă bună cu mişcarea generală, de o veselie debordantă, aria mare o readuce pe eroină în camera sa, inedită fiind transformarea unui monolog interior într-o confesiune pe care o face cameristei-prietene şi doctorului.

Abordarea surprinzătoare continuă şi în actul următor, în care cei doi îndrăgostiţi se bat cu perne, Alfredo îşi cântă aria în timp ce Violeta… îl filmează, ea însăşi „pozând” amuzată, pentru ca odată cu intrarea lui Germont să apară şi un personaj despre care se vorbeşte dar niciodată prezent până acum – fiica inocentă în numele căreia tatăl îi cere Violetei să renunţe la relaţia sa cu Alfredo; delicată şi diafană, în voaluri roz, fata urmăreşte din plan îndepărtat confruntarea între cei doi, făcând aceleaşi mişcări ca şi Violeta, dar… în oglindă, venind ulterior să o consoleze pe aceasta, îndepărtată însă cu brutalitate de tatăl autoritar, aproape nemilos, comportându-se la fel şi cu Alfredo, pe care îl bruschează, înfuriat că fiul îl respinge permanent, tânăra fată devenind un „argument” în încercarea de a-l convinge.

Personajele sunt puternice, relaţiile între ele se construiesc firesc, într-o perpetuă mişcare (poate prea agitată Violeta, alergând pe scenă, determinând repetarea excesivă a unor atitudini, asemeni revenirilor succesive ale lui Germont), dar totul „curge” credibil, în maniera… secolului XXI. Balul de la Flora pare că are loc într-un bar-discotecă, masa de joc în neon verde, bordarea cu neon roşu şi jocurile de lumini aducând atmosfera specifică acelui spaţiu în care reapar rochiile elegante, dar şi cele gitane, mai stilizate pentru balerine, matadorii şi cuplul solistic purtând veşminte tradiţionale, dansând împreună cu băieţi în… tricou imprimat, parte purtând măşti de „taur”, totul într-o lumină albastră ce sporeşte imaginea difuză. Acţiunea are tensiune şi fluenţă, Baronul Douphol este, la rândul său, un „protector” agresiv al Violetei, pe care chiar în prima scenă, pe acordurile Preludiului, o plăteşte şi o studiază ca pe un obiect frumos expus apoi în public, iar „la Flora” se comportă ca un interlop de cartier. Sincer nu am înţeles de ce, când corul îi cere vehement lui Alfredo să plece, acesta se aşază pe scaun, unde rămâne până la căderea cortinei, ca şi Germont de altfel. Ultimul act surprinde din nou prin schimbarea bruscă a ambianţei, oglida fiind acoperită cu un văl negru, ca şi fundalul, patul aurit din camera unde Violeta agonizează rămânând singurul punct de lumină, dar pentru scurtă vreme, pentru că, din nou într-o viziune aparte, este vândut şi scos din scenă, aşa cum se petrece şi cu rochiile fastuoase pe care eroina le purtase în tablourile anterioare; mai mult, celebra arie este cântată în preajma unui monitor pe care ea revede filmarea cu Alfredo din actul II, aspect raportat la „vremurile trecute” pe care le evocă. Dar curând şi acel ecran este luat de cei ce „lichidează” tot ce se mai află în casa celei care, apărând ca o umbră prin vălul negru ce acoperă, de asemenea, pereţii de sticlă, aduce medalionul pe care i-l dăruieşte lui Alfredo, în braţele căruia se stinge, aprinzându-şi ea însăşi lumânarea. Ideile abundă, proiecţia pe cortină şi sunetul ploii, pe primele acorduri şi în introducerea actului III, conferă o undă de tristeţe, regăsindu-se poate în pânza de apă din camera Violetei, concepţia unitară se susţine şi prin mişcarea perpetuă, agitată sau frenetică, beneficiind de două distribuţii echilibrate, cu solişti tineri, cu glasuri frumoase, prezenţă scenică deosebită, talent şi expresivitate, asigurând succesul unei regii „mai altfel”, cu rezolvări ingenioase şi abordări adesea ieşite (voit) din nota obişnuită, reuşind să ţină publicul cu răsuflarea tăiată, urmărind, într-o linişte aproape palpabilă, drama ce se consumă cu intensitate pe scenă, trecând de la strălucire la atmosfera apăsătoare din final, (şi) interpreţii contribuind din plin la realizarea unei montări spectaculoase ca orice superproducţie.

În prima seară, Lăcrămioara-Maria Hrubaru-Roată a fost impresionantă în Violeta Valery, aparent fragilă, dezvăluind însă o forţă interioară incredibilă, o trăire de o intensitate cuceritoare în momentele de vervă şi împlinire, cutremurătoare în suferinţă şi disperare, ardenţa şi sensibilitatea cu care a investit personajul regăsindu-se în fiecare gest, în fiecare privire, având corespondent în expresivitatea vocală, pe care am admirat-o fără rezerve, aplaudând şi de această dată fineţea cântului, frazarea şi egalitatea registrelor, acutul sigur şi pianissimele tulburătoare ce subliniază dramatismul ultimului act. Deosebită a fost şi citirea scrisorii, cu o simplitate şi un firesc pe care rar le-am întâlnit (şi) în interpretări consacrate, întreaga sa evoluţie având dezinvoltura şi credibilitatea unei eroine ce captivează, emoţiile Violetei transmiţându-se permanent în sală. Partener i-a fost tenorul Cosmin Marcovici, a cărui experienţă în roluri de anvergură şi-a spus cuvântul, rezolvând cu acurateţe şi dificila scriitură vocală şi solicitantul joc de scenă, în care maniera sa de a îmbina prestanţa cu relaxarea agreabilă şi-a pus din plin amprenta. O surpriză deosebit de plăcută a fost apariţia baritonului Andrian Mărcan (de la Braşov) în Germont, glasul său generos, incisiv, bine condus şi „stăpânit”, anvergura conferită personajului căruia i-a subliniat, fără excese, duritatea inflexibilă, creionând pregnant portretul dominator şi autoritar, avantajat şi de prezenţa scenică de invidiat. Vorbind despre pregnanţă, se cuvine remarcată mezzosoprana Florentina Onică, reuşind să fie exuberantă în Flora, reliefându-se fie şi în cele câteva intervenţii în scenele de bal, având şi cochetărie şi căldură deopotrivă. Mult subliniată a fost însă Annina, care prin concepţia regizorală se implică aproape permanent în relaţia cu Violeta, mezzosoprana Marinela Nicola „intrând” în rol cu aplomb şi credibilitate. De asemenea, Baronul Douphol a găsit în Alexandru Aghenie (de la Braşov) interpretul ideal, cu alura adecvată şi mai ales cu agresivitatea cerută de abordarea sa ca „protector” al Violetei, căreia îi impune vehement condiţiile sale. Iar balerina Larisa Lăcătuşu a fost excelentă în „sora lui Alfredo”, delicată, poate timorată şi speriată, încercând totuşi să se elibereze de tirania tatălui.  Echilibrată şi omogenă, întreaga distribuţie a alăturat solişti tineri, cu glasuri bune şi puse la punct, cu apariţii impecabile şi în rolurile de plan secund, aşa cum au fost Daniel Mateianu (Marchizul D’Obigny), Victor Zaharia (Doctorul Grenvil), Andrei Apreotesei (Gaston), Alexandru-Cristian Savin (debutând în Giuseppe), Ionuţ-Antim Todică (în Comisionarul şi Gădinarul).   

În seara următoare, rolurile principale au adus şi noutăţi şi o abordare destul de diferită, în raport cu personalitatea soliştilor, Violeta Valery fiind întrupată, în debut, de soprana Ana-Maria Donose, frumoasă, cu siguranţă cucerită de farmecul eroinei, pe care o construieşte cu atenţie şi feminitate, simţindu-se bine în „pielea” tinerei îndrăgostite, trecând apoi la tristeţea finalului cu o anume fermitate omni-prezentă de-a lungul întregului spectacol, preocupată şi de parcurgerea partiturii atât de ofertante, cântând cu precauţie, depăşind micile accidente, apelând la un tempo mai rar în duetul cu Germont, dar integrându-se cu mult curaj în acţiune şi în respectarea indicaţiilor de regie. Alături i-a fost tenorul Florin Guzgă, de la o apariţie la alta parcă mai convingător, etalând un material vocal superb, amplu, cu date naturale de invidiat, puse în valoare cu seriozitate şi dăruire, stârnind entuziasmul publicului care i-a apreciat şi aparenta lipsă de efort şi acutul strălucitor şi fraza lejer condusă, descoperind că este şi un actor credibil, mobil şi expresiv, rezolvând şi înfruntările tensionate cu o implicare dezinvoltă, fiind deja un tenor de anvergură, la începutul unei cariere de certă perspectivă. În Germont l-am întâlnit de această dată pe Florin Estefan (de la Cluj), al cărui glas rotund a adus o undă de lirism în structura personajului, temperamentul său marcând şi atenuarea atitudinilor şi reacţiilor tatălui neiertător, având, la rândul său, apariţia impozantă, adecvată rolului, încadrându-se astfel firesc în relaţia cu partenerii. De asemenea, mezzosoprana Marinela Macsim-Nicoară a creat, în Flora, o altă tipologie, deopotrivă atractivă şi charismatică, în timp ce soprana Daniela Burlacu a debutat în Annina cu rigoare şi discreţie, Adrian Ionescu a susţinut rolul Gaston, Florin Roman a devenit Giuseppe, alături de colegii care şi-au reluat intervenţiile din spectacolul anterior. Cei care au asistat la ambele reprezentaţii au avut astfel prilejul unei posibile comparaţii în planul interpretării, apreciind însă fără rezerve unitatea întregului ansamblu, în care corul (pregătit de Manuel Giugula) a sunat excelent şi a jucat cu o plasticitate remarcabilă, balerinii au evoluat cu nerv şi eleganţă în secvenţele „de culoare” din actul III (coregrafia pentru Paso doble Georgiana Ciutoiu, solişti Roxana Dorin şi Marian Chirazi), iar orchestra s-a întrecut pe sine, dirijorul Gabriel Bebeşelea obţinând o densitate sonoră şi o paletă coloristică deosebită, cu momente abia sugerate şi desfăşurări ample (ştiind să tempereze alămurile în primul act), coordonând relaţia fosă-scenă cu rigoare şi supleţe, adaptându-se eventualelor situaţii-surpriză, aşa încât spectacolul a avut cursivitate, fără decalaje, cu fineţe şi strălucire, confirmând că este un dirijor matur, stăpân pe sine şi pe tot ceea ce solicită partitura, impus deja în top-ul tinerei generaţii.

Ovaţii, aplauze prelungi, aprecieri superlative în rândul publicului, flori şi confetti au răsplătit noua producţie şi interpreţii celor două seri, regizorul-manager Beatrice Rancea bucurându-se de reuşita şi impactul puternic al  montării, în care totul a fost pus la punct cu minuţie, iar beţia de culori şi lumini, combinarea fastului costumelor de altădată cu plasarea în contemporaneitate a acţiunii, amalgamul de stări şi situaţii punctate cu noutăţi şi recitiri interesante, cu personaje puternice şi verosimile, au constituit „ingredientele” doritei super-producţii, aşa cum publicul a dovedit că aştepta de multă vreme. Iar succesul deosebit reprezintă, în fond, cea mai bună răsplată pentru efortul şi talentul tuturor celor implicaţi în ridicarea noii montări cu Traviata la Opera din Iaşi, care va face „serie lungă”, spre încântarea melomanilor.