Sunteţi siguri că voi toţi sunteţi Charlie?

Dacă arderea unui steag (batjocorirea simbolului unei ţări) în orient, se traduce ca o cruntă lipsă de civilizaţie şi o ameninţare  de securitate în vest, de ce Mahomed (simbolul unei religii) desenat în chiloţi în vest trebuie să fie interpretat ca o exercitare a dreptului libertăţii de expresie, în orient? Cine este cel necivilizat: cel ce nu înţelege şi reacţionează sau cel ce înţelege şi acţionează contrar a ceea ce ştie?

de Bogdan Nedea

Prietenul meu Mahmoud, jurnalist algerian şi vorbitor de limbă franceză mă întreabă (ca niciodată) în engleză: „You are Charlie? Me yes, i am Charlie”. De obicei comunicăm în franceză din cauza faptului că nu stăpâneşte foarte bine engleza dar acum a făcut acest efort, semn că este important pentru el ca eu să înţeleg întrebarea. Sunt tentat să îi răspund aşa cum am răspuns tuturor care m-au întrebat până acum: „Non, je ne suis pas Charlie!”.  Evit să îi răspund sec pentru că îmi dau sema că va trebui să îmi argumentez poziţia unui musulman dintr-o ţară francofonă căruia evenimente precum cele de la Paris îi stârnesc cel puţin îngrijorarea privind felul în care aceste evenimente vor schimba atitudinea colegilor săi occidentali faţă de el (ca musulman), în viitor.

Aşadar, cum explici refuzul de a te asocia unui fenomen de solidaritate care condamnă asasinarea brutală a unor colegi de breaslă pentru exprimarea unui drept garantat de parametrii societăţii în care trăiau? Consider că meritau să moară? Nu. Consider că satira celor de la Charlie Hebdo a fost şi este o manieră iresponsabilă de a-şi exercita dreptul constituţional? Absolut!

Inainte de toate nu pot sa nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă la Hebdo ar fi deschis focul un  etnic francez, alb, fundamentalist creştin care ar fi strigat „L-am răzbunat pe Iisus” ( de asemenea satirizat în paginile publicaţiei). Ar fi născut o discuţie despre libertatea presei sau despre influenţa prea mare a religiei într-o societate modernă şi ar fi dus la repoziţionare opiniei publice faţă de dogma creştină? Mediul în care a fost crescut, acceptarea unei credinţe care i-a fost impusă la o vârstă la care nu putea discerne şi mai apoi o formă de marginalizare socială care l-ar fi forţat să îşi adâncească credinţele, i-ar fi servit drept scuze în faţa opiniei publice, evitându-se catalogarea ca terorist? Dacă da, doar pentru că era alb şi parte a unei societăţi şi religii în care existenţa fundamentalismului religios creştin este trecută cu vederea? Pe principiul că „la noi nu se-ntâmplă”? Cazul de mai sus este unul evident pur ipotetic: a mai văzut cineva un etnic francez alb?! (notă: acesta a fost un exemplu simplu de satiră specifică Charlie Hebdo în care nu am ironizat francezii pentru că sunt îngâmfaţi, mofturoşi, leneşi şi naţionalişti – toate stereotipuri atribuite societăţii franceze, ci m-am legat de creşterea numărului de etnici francezi de culoare.Ca şi cum ai satiriza o moştenire istorică în loc de moravurile moştenitorilor. Sau un simbol religios în loc de excesele ideologice ce se fac în numele lui.)

Cumva episodul Charlie Hebdo relevă o necesitate acută de a reevalua şi a pune în balanţă valorile, principiile şi vectorii morali după care se ghidează şi pe care îi apară presa occidentală? Cu siguranţă da, poate doar şi pentru că, într-un acces de ipocrizie, au transformat Hebdo dintr-un tabolid pe care ei înşişi îl criticau pentru interpretarea iresponsabilă a valorilor democratice, într-un simbol al aceloraşi valori. Dacă mâine se întâmplă ceva asemănător în România o să fiţi toţi Radu Banciu? O să fiţi toţi B1?

În cel de-al doilea rând eu cred că solidarizarea presei europene cu cei de la Hebdo împotriva unui „atac terorist împotriva libertăţii presei”, rezultă dintr-o gravă neînţelegere a situaţiei: cei trei bărbaţi au fost auziţi strigând atât după atac în sediul revistei cât şi după confruntarea cu poliţia: „L-am răzbunat pe profet” şi „Allahu Akbar” (care înseamnă „Allah este mare” şi este o expresie religioasă asociată eronat de cultura vestică cu un strigăt de luptă al fundamentaliştilor – un echivalent al „God Almighty” al americanilor sau „Slăvit fie Dumnezeu”). A fost un atac care este în totalitate condamnabil însă nu împotriva libertăţii presei ci împotriva jignirilor aduse propriei credinţe! Faptul că ulterior Statul Islamic a revendicat atacul este la fel de bine o modalitate de propagandă a organizaţiei teroriste şi nu ar fi prima dată când o organizaţie de acest fel îşi asumă atacuri pe care nu le-a orchestrat dar care au avut succes.

Etnia şi religia celor trei a împins presa să ignore problemele societăţii pe care o reprezintă, adică forţarea limitelor moralităţii şi obscenităţii, atribuind arbitrar şi unilateral vina unei întregi religii şi nu doar câtorva exponenţi fanatici ai acesteia. A fost lăsat la o parte faptul că în ţara cu cei mai mulţi musulmani din Europa, Mahomed (a cărui simplă reprezentare grafică este o blasfemie şi cel despre care musulmanii sunt învăţaţi de mici să îl preţuiască mai mult decât pe proprii părinţi), a fost desenat în chiloţi (cel puţin), deci simbolul si nucleul unei întregi societati ridiculizat în cel mai jignitor mod posibil. Aşa că, îmi cer scuze că nu pot să fiu Charlie când Charlie înseamnă perpetuarea iresponsabilităţii presei în numele libertăţii de exprimare şi în condiţiile în care rezultatul unei tragedii este o strângere masivă de fonduri şi legitimizarea ignoranţei prin creşterea tirajului cu 97% într-o săptămână (asta trebuie înregistrat ca record drept cea mai eficientă campanie de PR din istorie).

Percepţia asupra unui islam eminamente jihadist şi fundamentalist este dată de o presă occidentală care nu încearcă şi refuză să înţeleagă elementele ce stau la baza unei societăţi pe care o consideră inferioară şi pe care o prezintă de la început cu un handicap de imagine doar din cauza unor exponenţi care s-au evidenţiat prin fundamentalism. E ca şi cum toţi românii sunt ţigani. E ca şi cum un musulman te-ar numi pe tine cititorule un câine imperialist pentru că ai fost în SUA în vizită la un moment dat. Asta pentru tot ce a văzut el din vest a fost poate doar ţeava puştii unui soldat american.

Şi aşa iau naştere fenomene cum a fost cel de la Moscova din 2012 în care cetăţenii (vârstă medie studii superioare, poziţie socială bună) au cerut limitarea drepturilor – atenţie! – nu a imigranţilor – ci a imigranţilor musulmani pentru că un cecen musulman cetăţean rus a omorât un etnic rus după ce au băut la un meci de fotbal împreună. Franţa are comunităţi mixte iar pericolul este că divergenţele sociale restrânse (existente în orice tip de comunitate) vor dobândi dimensiuni etnice şi religioase supuse scrutinului social naţional dând naştere la dezbateri aprinse care de cele mai multe ori nu fac decât să alimenteze pornirile violente xenofobe ale grupurilor de ultranaţionalişti. Şi de aici se porneşte un întreg cerc vicios în care se atacă moschei cu grenade şi se pun bombe la metrou. Şi să fim realişti: un milion de oameni mărşăluind pentru pace şi toleranţă în Paris nu înseamnă toată Franţa sau Europa, la fel cum nici trei fundamentalişti nu înseamnă religia islamică.

Aici este problema: conflictul religios în secolul 21 nu pleacă de la neacceptarea semenilor ci de la neînţelegere, iar neînţelegerea este propagată cu succes în societate de către presă. În 2005 aţi auzit ceva despre caricaturile cu Mahomed până să înceapă să moară oameni în demonstraţii? Nu. Diferenţa de percepţie şi lipsa toleranţei nu vin poate şi din manipulare? Dacă arderea unui steag (batjocorirea simbolului unei ţări) în orient, se traduce ca o cruntă lipsă de civilizaţie şi o ameninţare  de securitate în vest, de ce Mahomed (simbolul unei religii) desenat în chiloţi în vest trebuie să fie interpretat ca o exercitare a dreptului libertăţii de expresie, în orient? Cine este cel necivilizat: cel ce nu înţelege şi reacţionează sau cel ce înţelege şi acţionează contrar a ceea ce ştie? Un nivel de trai ridicat este echivalentul unui nivel ridicat de bun simt?  

Aşadar, în umila-mi opinie, a fi Charlie nu este decât o legitimizare socială a unei mass-media educată în ignoranţă şi dispreţ faţă de valorile altor culturi care interpretează abuziv dreptul la exprimare liberă oferit constituţional. Iar această mass-media nu mă reprezintă şi de aceea refuz să fiu Charlie. Şi în aceeaşi notă optimistă mă întreb dacă cei care „sunt Charlie” îşi dau seama sau sunt pregătiţi să îşi asume tot ce reprezintă asta.

Bogdan Nedea este Analist Strategic in cadrul GlobalFocus