Strania relație cu adevărul a domnului Morar

Daniel Morar a scris o carte de memorii. Se intitulează „Putea să fie altcumva”. Prevăzător, i-a pus și un subtitlu acoperitor - „O istorie subiectivă a justiției după 1990”. „Subiectivă” - adică nu-mi cereți să spun chiar tot adevărul.

Daniel Morar, fost șef al DNA, fost judecător CCR, acum avocat

Desigur, o carte de memorii nu poate fi decât subiectivă, acest lucru trebuie să fie acceptat, cu o condiție: ca autorul să spună adevărul, măcar atunci când acesta poate fi verificat. În cartea lui Daniel Morar sunt multe secvențe care nu pot fi verificate – cum sunt numeroasele polițe pe care le plătește, chiar și peste decenii, unor diverși colegi, colaboratori sau șefi de-ai săi - și pot fi luate cu titlu de inventar. Dar sunt și câteva verificabile, în care m-aș fi așteptat ca autorul să fie ceva mai prudent. Or el apelează la forma sofisticată de a nu spune adevărul: minciuna prin omisiune. Iată câteva exemple.

Ordonanța 13

Daniel Morar îi apără, desigur, pe autorii Ordonanței de Urgență nr. 13 din 31 ianuarie 2017 și maniera în care aceștia au acționat. Morar îi acuză însă de „activism” pe magistrații care au protestat împotriva acesteia, deși, spune el, Liviu Dragnea și Călin Popescu Tăriceanu anunțaseră pe 4 februarie abrogarea ei.

Uitasem de declarațiile celor doi și le-am căutat. Tăriceanu lansase „o invitație la dialog, arătând că o eventuală abrogare ar permite o discuție serioasă”. Iar Dragnea declarase unui site obscur că „votanții PSD sunt extrem de nervoși față de mișcarea soros-istă la care asiatăm, dar că el o să propună soluții de stingere a conflictului, printre care poate fi chiar abrogarea ordonanței”. Nimic ferm, nimic angajant. Ce puteai puteai să crezi despre cei doi: că sunt sinceri sau doar încearcă să câștige timp? Și timpul era crucial atunci: peste cinci zile urma să intre în vigoare acea parte a ordonanței care ar fi operat ca o veritabilă amnistie a infractorilor cu gulere albe.

Domnul Morar omite însă alt fapt: pe data de 2 februarie, Dragnea și premierul Sorin Grindeanu au organizat o conferință de presă comună, transmisă de toate televiziunile, în care și-au reafirmat ferm sprijinul pentru ordonanță, iar Grindeanu a spus explicit că nu o va abroga. Cât de sincer fusese Dragnea în declarația pe care o evocă Daniel Morar am putut afla mai târziu: Sorin Grindeanu a abrogat până la urmă ordonanța, motiv pentru care Dragnea și l-a scos de la inimă și ulterior, cu mare greutate, și din Palatul Victoria.

Interesant de remarcat e faptul că domnul Morar nu spune nimic de magistrații care, tot atunci, s-au plasat de partea cealaltă a baricadei, au susținut ordonanța și pe cei care au produs-o. Activismul lor, la fel de feroce, nu pare să-l fi deranjat.

Și încă ceva. Domnul Morar se evidențiază pe sine, în mai multe rânduri, că a fost judecător-raportor în mai multe dosare ale CCR, calitate în care a construit și a determinat decizia și motivarea. Unul dintre pretextele emiterii Ordonanței 13 a fost acea decizie a CCR care, răstălmăcind complet anapoda un raport al Comisiei de la Veneția, obliga Parlamentul să pună un prag valoric de prejudiciu la infracțiunea de abuz în serviciu – iar Florin Iordache l-a și pus în ordonanță: 200.000 de lei. La acea decizie, Daniel Morar a fost judecător-raportor, dar acest „merit” nu și-l mai atribuie în carte.

Cazul Kovesi

Daniel Morar nu putea rata evocarea uneia dintre cele mai rușinoase decizii luate de CCR: obligarea președintelui Iohannis să o revoce din funcția de șefă a DNA pe Laura Codruța Kovesi. El îi reproșează lui Kovesi că, după ce a fost revocată, s-a dus direct la CEDO, fără să fi epuizat căile interne de atac, la instanțele naționale, așa cum cer reglementările CEDO. De asemenea, impută Curții de la Strasbourg faptul că a admis plângerea, în loc s-o respingă ca inadmisibilă, încălcându-și astfel regulamentele și propria jurisprudență. În consecință, îi acuză pe judecătorii CEDO de subiectivism și partizanat.

Ceea ce omite domnul Morar e faptul că însăși Curtea Constituțională i-a interzis Codruței Kovesi să apeleze la instanțele naționale. În trei paragrafe distincte ale acelei decizii, CCR a afirmat răspicat și fără rest că litigiul în cauză este de natură pur constituțională și, prin urmare, nu poate fi dus în fața niciunei instanțe regulate, ci trebuie rezolvat exclusiv de către Curtea Constituțională.

Cum nerespectarea deciziilor CCR era sancționată legal ca abatere disciplinară, este evident că orice judecător care ar fi acceptat să judece o eventuală plângere a Codruței Kovesi ar fi fost sancționat. De altminteri, CEDO a și explicat foarte limpede de ce a admis plângerea: recursul la instanțele naționale nu ar fi fost o cale de atac efectivă, ci una pur iluzorie, tocmai din cauza deciziei CCR.

Legat de acestăa decizie, o dezamăgire personală. Deși cartea evocă destule episoade de can-can (vezi episodul cu gongul care sună când intră în încăpere președintele Iohannis), Daniel Morar nu clarifică deloc informația apărută chiar în ziua pronunțării, conform căreia verdictul în cazul Kovesi a fost negociat inclusiv în WC-ul Curții Constituționale.

Conflictul CCR-CJUE

CEDO nu e singura instanță europeană cu care se răfuiește Daniel Morar în cartea sa. Cealaltă e Curtea de Justiție a Uniunii Europene, atunci când comentează conflictul iscat între această instituție și CCR privind supremația dreptului european. În opinia sa, acest conflict a fost generat de magistrații așa-zis „activiști”, care au dus în fața instanței de la Luxemburg problema existenței Secției de Investigare a Infracțiunilor din Justiție (SIIJ).

Cum CJUE le-a dat dreptate și a stabilit că existența SIIJ, deși declarată constituțională de către CCR, încalcă dreptul european, judecătorii de la Luxemburg au primit și ei, de la Daniel Morar, cuvenitele calificative: partizani, superficiali și, evident, activiști.

Ceea ce omite să spună Daniel Morar este că acest conflict dintre CCR-CJUE a fost iscat nu de către „magistrații-activiști”, ci chiar de către Curtea Constituțională a României. Și nu doar iscat, ci și premeditat din timp.

La drept vorbind, Constituția României nu se află în conflict cu dreptul european. Ea a fost verificată și modificată înaintea aderării, în 2003. Ceea ce poate intra în conflict cu dreptul european este așadar nu Constituția, ci interpretările pe care, uneori, i le face Curtea Constituțională.

De exemplu, Constituția stipulează clar și fără echivoc, la articolul 148, că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează prioritatea de aplicare a dreptului european față de prevederile contrare din legislației interne. După cum se observă, Curții Constituționale nu-i este atribuit niciun rol în această chestiune și cine citește cu bună-credință aceste dispoziții nu poate înțelege altceva. Și totuși…

În martie 2018, CCR a emis o decizie în care, cu de la sine putere, a pus un asterisc la Constituție. Și a stabilit că dreptul european are, într-adevăr, prioritate de aplicare, dar numai dacă e de acord și Curtea Constituțională, care are de apărat o așa-numită „identitate constituțională națională”- un concept despre care nimeni nu pare a ști exact ce înseamnă și din ce este constituit.

Asteriscul din acea decizie nu avea nicio legătură cu verdictul în sine și pare să fi fost strecurat tocmai pentru a fi folosit ulterior. Ceea ce s-a și întâmplat cu cazul SIIJ. CCR spus că dacă ea a stabilit că existența SIIJ este constituțională, inclusiv din perspectiva articolului 148 din Constituție (adică nu ar intra în conflict cu dreptul european), nimeni – nici măcar CJUE – nu are dreptul să pună în discuție acea decizie. Ca și cum o prevedere legală nu ar putea fi, în același timp, și constituțională, dar și contrară dreptului UE. Cu alte cuvinte, CCR a încercat să fure din competențele instanței de la Luxemburg, iar aceasta din urmă i-a cam dat peste degete, spre nemulțumirea domnului Daniel Morar. Altminteri, ce să zic? O carte interesantă și bine scrisă. Poate fi citită și pe plajă.