Spiru Haret, o viaţă închinată reformării societăţii româneşti

Se împlinesc 165 de ani de la naşterea lui Spiru Haret (15 februarie 1881). Personalitate emblematică a perioadei moderne româneşti, Spiru Haret este unul din marii creatori de instituţii din România. Traseul său profesional se derulează sub semnul muncii continue şi al rezultatelor pe măsură. Mediul de viaţă şi de muncă şi vremurile cuprinse de nevoia resimţită a unei reformări profunde a societăţii i-au fost favorabile.

După absolvirea studiilor la Universitatea Bucureşti cu bile albe, Haret obţine o bursă, de studii în Franţa, la concursul instituit de Titu Maiorescu, ministrul Instrucţiunii Publice.[i] Ajuns la Paris, el constată insuficienta sa pregătire matematică şi se decide să îşi desăvârşească instruirea ştiinţifică, mai întâi prin licenţa în matematică susţinută la 9 august 1875 şi apoi prin licenţa în fizică obţinută la 2 august 1876. La 30 ianuarie 1878 devine doctor înmatematici cu lucrarea Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires (Despreinvariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare), disertaţie care dezvoltă şi corectează cercetările lui Pierre Simon Laplace, Joseph-Louis Lagrange şi Siméon Denis Poisson asupra varietăţii axelor orbitelor planetare. Publicaţia „Analele Observatorului din Paris“ a retipărit-o în anul 1885. Este primul român cu acest titlu ştiinţific obţinut în capitala Franţei, cu o teză de o reală însemnătate ştiinţifică.

Calitatea tezei de doctorat şi aprecierile deosebit de elogioase ale unor matematicieni francezi, de pildă Henri Poincaré, erau motive suficiente pentru proaspătul doctor în matematici să rămână profesor la o universitate din Paris. Cum în întreaga sa viaţă s-a condus după precepte morale foarte riguroase, tânărul Haret a decis să revină în România pentru a oferi cunoştinţele şi expertiza sa statului din ale cărui fonduri a putut să-şi asigure cheltuielile, ca bursier, în Franţa. După întoarcerea în ţară, în 1878 este numit profesor la catedra de mecanică raţională a Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea Bucureşti. Concomitent, a funcţionat ca profesor la seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, Şcoala de artilerie şi geniu, Şcoala de poduri şişosele, Şcoala de ofiţeri din Bucureşti. Datoria de profesor a îndeplinit-o exemplar deşi multe alte activităţi extraşcolare îl absorbeau până la epuizare. Vom discuta mai departe cum savantulşi profesorul Haret s-a implicat în treburile publice fiindcă epoca îl solicita să-şi pună cunoştinţele şi abilităţile în actele de modernizare a ţării. Competenţele lui Haret nu au trecut neobservate de Ion Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi de D. A. Sturdza, ambii interesaţi de evoluţia tinerilor merituoşi. În plus,Ion Brătianu l-a solicitat să devină profesor de matematici al celor trei fii ai săi. Aceste legături cu fruntaşii liberali ar fi fost o premisă pentru înscrierea lui timpurie ca membru al Partidului Naţional Liberal. O va face mult mai târziu, deoarece s-a perceput ca un specialist, ca tehnocrat în limbajul de astăzi, fiind înclinat mai degrabă spre studiu şi expertiză decât către viaţa politică.

Încă de la începuturile activităţii, tânărul profesor primeşte din partea autorităţilor şcolare misiuni de evaluare a activităţilor unor instituţii de învăţământ, prilej cu care se remarcă imediat ca un excelent profesionist în domeniul şcolii. Conştient de necesitatea creării şi funcţionării cadrului instituţional modern în România, Haret nu refuză să îndeplinească şi alte sarcini cum este cea de conservator al Muzeului de Antichităţi sau de inginer hotarnic. Dincolo de aceste ocupaţii, Haret s-a concentrat pe activitatea de studiere, evaluare,organizare şi conducere a şcolii, sacrificând munca ştiinţifică. El a înţeles că, în contextul societăţii româneşti, poate fi un important agent al reformelor structurale în învăţământul românesc aflat în acel moment într-o febrilă căutare a căilor optime de modernizare reală. Mai mult, profesorul Haret a realizat că societatea, mai ales elitele, exprimau aşteptări privind accelerarea procesului de sincronizare a şcolii cu cerinţele timpului dar şi critici acerbe referitoare la starea învăţământului românesc. Încă de tânăr, Haret a ocupat poziţii importante în Ministerul Instrucţiunii Publice, pregătindu-se astfel pentru demnitatea ministerială. În anul 1882, este numit de ministrul Instrucţiunii Publice V.A. Urechia, membru în Consiliul permanent de instrucţiune. Ministrul următor, P. S. Aurelian, îl investeşte inspector general al şcolilor la 3 aprilie 1883, poziţie în care s-a ocupat de cunoaşterea stărilor din şcoală, prin o varietate de modalităţi: vizite la şcolile din ţară, inspectarea activităţii corpului didactic, elaborarea de rapoarte despre problemele învăţământului. În anul 1884, înaintează ministrului Instrucţiunii Publice Gh. Chiţu Raport general asupra învăţământului secundar prezentat d-lui ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor. 

În evoluţia sa, alături de calităţile sale incontestabile, a contat şansa susţinerii ideilor şi proiectelor lui de către unul din cei mai influenţi oameni publici ai timpului, D.A. Sturdza. Imediat după preluarea Ministerului Instrucţiunii Publice, D.A. Sturdza l-a numit secretar general, în februarie 1885. La 2 martie 1889 se înscrie în Clubul liberal, iar în 1895 este ales deputat de Ilfov. Nu există prea multe informaţii despre activitatea sa ca deputat în intervalul 1895-1897. Se ştiecă a fost raportor al proiectelor depuse în parlament de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Petru Poni, în 1896.

După cum se vede, Haret a ajuns ministru nu din întâmplare sau ca un oarecare politician obligat de partidul său să ocupe o funcţie. El avea deja o experienţă de 15 ani în activitatea de cunoaştere şi organizare a şcolii, de elaborare de acte legislative şi administrative. Spiru Haret a fost de trei ori ministru (1897-1899, 1901-1904, 1907-1910), fiind depăşit, ca timp, doar de Constantin Angelescu, ministrul Instrucţiunii Publice în intervalele 1918-1919,1922-1926, 1927-1928, 1933-1937. De durată au fost şi ministeriatele la Instrucţiune Pu blică deţinute de D.A. Sturdza (1885-1888) şi Tache Ionescu (1891-1895). În perioada acestor ministeriate s-au adoptat principalele reforme în domeniu. Toţi miniştrii învăţământului românesc de după anul 1864 au stăruit în funcţia civilizatorie a şcolii. La 3l martie 1897 Haret este desemnat ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor. În cei doi ani de ministeriat el pune în aplicare ideile gândite de el de-a lungul timpului ca specialist acreditat în domeniul învăţământului. Trece prin parlament două legi fundamentale: a învăţământului secundar şi superior (1898) şi a învăţământului profesional (1899). În acelaşi răstimp s-a adoptat programa şcolilor secundare, s-au elaborat regulamentele pentru toate treptele din sistemul de învăţământ, au fost înfiinţate şcolile de adulţi, grădiniţele şcolare, cantinele şcolare, a apărut revista „Albina“, a fost instituită medalia „Răsplata muncii“ pentru învăţământul primar. Primul său ministeriat ia sfârşit la 11 aprilie 1899 odată cu demisia guvernului liberal prezidat de Dimitrie A. Sturdza. După revenirea, în 14 februarie 1901, la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publiceşi Cultelor, Haret a trebuit să repună în vigoare legea învăţământului primar din 1896, legea învăţământului secundar din 1898 şi legea învăţământului profesional din 1899, acte legislative anulate de guvernul P.P. Carp în 1900. În acelaşi timp a stabilit baza de calcul pentru micşorarea salariilor din cauza puternicei crize în care se afla ţara la începutul secolului XX. Acest demers a fost etichetat drept „Curba lui Haret“. În ministeriatul din perioada 1901-1904 Haret a acţionat pentru restructurarea sistemului de învăţământ în raport cu cerinţele procesului de modernizare a societăţii, care avea nevoie acută de forţă de muncă instruită. Prin urmare, a înfiinţat un număr mare de şcoli profesionale elementare şi inferioare. În ce priveşte organizarea învăţământului secundar, a redus cursul liceului la trei ani, a păstrat trifurcarea liceului (secţii distincte cu profil clasic, real şi modern), a desfiinţat examenul de absolvire de la sfârşitul liceului, a stabilit ca înscrierea în facultate să se facă numai după trecerea unui examen de admitere. În aceeaşi perioadă, Haret a trecut prin parlament două legi de o importanţă deosebită: Legea Casei Bisericii şi Legea Casei de Economie a corpului didactic. După modelul legii Casei Şcoalelor, Legea Casei Bisericii a reglementat înfiinţarea unei instituţii de exercitare a supravegherii gospodăririi averii bisericii şi aşezămintelor religioase, precum şi administrarea fondurilor prevăzute în bugetul statului pentru biserică. Cealaltă lege, a Casei de Economie a corpului didactic, prevedea înfiinţarea unei organizaţii de depunere a economiilor cu scopul de a servi ca instituţie de ajutor pentru cazurile de boală, de protecţie pentru văduvele şi orfanii membrilor săi, de susţinere şi de întemeiere a instituţiilor de educaţie pentru copiii corpului didactic, precum şi orice alte stabilimente filantropice în folosul lor. Fondurile se obţineau prin cotizaţii permanente ale membrilor Casei, donaţii, serbări populare etc. În toamna anului 1903, Haret a înaintat Regelui Carol I „Raport asupra activităţii ministerului de Instrucţie“, în care prezintă legile şi alte acte normative despre şcoala în perioada 1 octombrie 1895 – 31 august 1903.

La 22 decembrie 1904 guvernul liberal condus de Dimitrie A. Sturdza demisionează. În perioada 1905-1906 fiind în opoziţie, Haret renunţă la stilul sobru al demnitarului şi intervine impetuos în spaţiul public pentru a explica ideile şi deciziile sale ministeriale şi pentru a afirma cu fermitate propria sa concepţie nu doar despre învăţământ, ci şi despre gravele probleme ale societăţii româneşti, inclusiv chestiunea ţărănească.

Haret avea nevoie de un organ de presă unde să poată apăra reformele sale de deciziile ministrului conservator al Instrucţiunii Publice M. Vlădescu. În acest scop a editat „Revista generală a învăţământului“ în luna mai 1905, cu sprijinul unui mare număr de cadre didactice. Organizarea, în 1905, la Bucureşti a Congresului corpului didactic primar i-a oferit ocazia fostului şi viitorului ministru al Instrucţiunii de a prezenta, în discursul din 1 iulie 1905, noi argumente în demonstrarea oportunităţii aplicării legii învăţământului primar prin care se prevedea că şcoala primară trebuie să funcţioneze în aceleaşi condiţii oriunde în teritoriu, în mediul urban şi în mediul rural, dând astfel o replică neechivocă adversarilor săi conservatori care acţionau pentru organizarea diferită a învăţământului la sate de cel din oraşe. Fiindcă i s-au reproşat reducerile bugetare din 1901, Haret a decis să clarifice în lucrarea din 1906,  Pagini de istorie, contextul real al măsurilor luate de guvernul liberal. Autorul aminteşte de situaţia financiară dezastruoasă a ţării la începutul anului 1900, fapt care avea consecinţe economice şi politice, printre acestea numărându-se pericolul dependenţei statului român de organizaţii financiare internaţionale: ,,Controlul european! Adică o comisie de bancheri străini, care să ia în mână administraţia finanţelor noastre, să reguleze veniturile, să supravegheze urmărirea impozitelor şi să mărginească cheltuielile în felul şi după conivenţa lor. Cu alte cuvinte, robia ţării, impusă nu cu armele, după luptă vitejească, ci în chip ruşinos, ca robia risipitorului fără minte, căzut pe mâna cămătarilor, care-i storc averea şi-şi bat şi joc de dânsul“.[ii] Nu este greu de observat cum se repetă ciclic, în perioadede criză, presiunea instituţiilor financiare internaţionale asupra societăţii româneşti. Reducerile bugetare din anul 1901 au salvat creditul statului şi astfel ţara a scăpat de a fi în incapacitate de plată. Haret a demonstrat cu cifre cum, chiar în aceste împrejurări, veniturile cadrelor didactice erau mai mari decât în perioadele precedente, aşa cum rezultă din analiza situaţiei materiale a corpului didactic de la 1864 până în 1901. La 12 martie 1907 se instalează guvernul liberal, iar Haret preia, pentru a treia oară, conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice. Rămâne, în această demnitate, până la 28 decembrie1910.  Revenirea sa în poziţia de ministru are loc în contextul  răscoalelor ţărăneşti din 1907. Primul său act a fost apelul din 14 martie 1907 adresat preoţilor şi învăţătorilor din sate, în care le cerea să acţioneze pentru încetarea revoltelor: „Faceţi să înceteze lupta între fraţi! Faceţi-i săînţeleagă că cu jocul şi cu arma nu se poate îndrepta ţara, că, din contra, i se pregăteşte pieirea!“[iii]

Deoarece acuzele de instigare a ţăranilor la răscoală erau îndreptate către corpul didactic şi corpul preoţesc din sate, Haret a declanşat o amplă anchetă la care au fost implicaţi inspectori şi revizori, episcopi şi protoierei, proprietari şi arendaşi. El însuşi a studiat rapoartele prefecţilor către ministrul de interne. Pentru fiecare judeţ a întocmit dosare voluminoase despre situaţia din timpul răscoalelor. A urmărit mersul proceselor intentate unui mare număr de preoţi şi învăţători suspectaţi de instigare la revoltă. În ,,Raport la Rege nr. 17116 din 13 august 1907despre acţiunea preoţilor şi învăţătorilor rurali în timpul răscoalei din 1907“ Haret exprimă convingerea că ancheta ,,este în mod hotărâtor în favoarea preoţilor şi a învăţătorilor“. Mai mult, supune spre semnare Regelui proiectele de decrete prin care se conferă medaliile „Răsplata Muncii pentru şcoală“ şi „Răsplata Muncii pentru biserică“, acelor învăţători şi preoţi, care, în timpul răscoalelor, şi-au făcut datoria.

 În perioada 1907-1910 ministrul Instrucţiunii Publice Haret a primit misiunea de a suplini lipsa temporară în 1907, 1908, 1909 şi 1910, din cauza prelungitelor concedii de boală, a preşedintelui Consiliului de Miniştri, D.A. Sturdza, căpătând o autoritate incontestabilă în partid şi în spaţiul public.

Haret a reformat şcoala, şi implicit societatea românească, nu ca politician, ci ca un reformator din poziţia de specialist, dovedită cu prisosinţă în toate împrejurările. Ca ministru acorda atenţia necesară oricărui detaliu fără a se mulţumi doar cu trasarea unor direcţii generale, aşa cum procedează un politician. El mai mult consilia pe alţii decât să se fi lăsat consiliat. Fiecare decizie avea la bază o amănunţită documentare, după cum spune Gh. Adamescu, unul din colaboratorii săi. Ministrul redacta personal circularele şi deciziile Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor. În plus, îşi făcea timp pentru a scrie învăţătorilor ce îi trimiteau petiţii. Ţinea legătura direct cu ţara prin audienţele acordate la minister dar şi la propria locuinţă. Orice cerere era satisfăcută numai dacă era în acord cu legea, şi nu ţinea cont de apartenenţa politică a petenţilor. Din această cauză unii dintre membrii partidului său i-au devenit adversari.

Toate aceste iniţiative dovedesc un comportament de demnitar preocupat de tot ce se petrece în domeniul său. Este aici şi o probă de pasiune însufleţită pentru problemele şcolii şi ale societăţii. El nu rămâne în cercul strâmt al protipendadei politice şi caută să cunoască România profundă, adică România rurală unde schimbarea de tip modern se producea destul de lent şi fără efecte directe asupra populaţiei ţărăneşti. Haret este exemplar  ca om al dialogului, al dezbaterilor publice. A fost interesat de opiniile şi  ideile tuturor celor preocupaţi de  chimbări structurale.  Multe din deciziile  sale aveau la bază lungi studii şi dezbateri cu actorii sociali ai şcolii. Peste tot pe unde a activat a lăsat amprenta puternicei sale personalităţi dând astfel sens concret lucrului cu temeinicie făcut.În afara de apetenţa lui pentru dialog direct cu învăţătorii, recunoaştem în conduita luiHaret expresia unei administraţii ineficiente, din cauza căreia ministrul trebuia să urmărească aplicarea întocmai a tuturor deciziilor.

Deşi ocupat cu treburile de stat, Haret nu a neglijat statutul de om de ştiinţă. În 1886,a fost propus ca membru activ Academiei Române, dar a fost acceptat abia la 31 martie 1892. Fără a se cunoaşte motivele, Haret nu a ţinut discursul de recepţie anunţat la 29 mai 1892 („Despre influenţa ştiinţelor pozitive asupra dezvoltării condiţiilor vieţii moderne“). Haret a prezentat, în şedinţele Academiei Române, comunicările: ,,Despre acceleraţiunea seculară amişcării medii a Lunii“, 4 aprilie 1889; ,,Consideraţiuni relative la studiul experimental al mişcării apei în canalele descoperite şi la constituţiunea intimă a fluidelor“, 19 martie 1882; ,,Teorema ariilor în mişcarea sistemelor materiale“, 17 octombrie 1894; ,,Notă asupra poporaţiunii României“, 6 iunie 1903; ,,Observaţiuni ştiinţifice“, 7 octombrie 1905; ,,Meteorulde la 29 noiembrie 1911“, 2 decembrie 1911; ,,Pata ce mare roşie de pe planeta Jupiter“,1912; ,,Henri Poincaré“, 9 noiembrie 1912.Haret a elaborat două rapoarte asupra unor cărţi propuse pentru premiere de către Aca-demia Română: ,,Raport despre cartea Contribuţiuni la munca pentru ridicarea poporului de Sp. Popescu, prezentată la Academie pentru premiul Adamachi, 1905; ,,Raport despreaeroplanul Vlaicu prezentată la Academie pentru premiul Lazăr“, 1912.

În 1910 îi apare lucrarea Mécanique Sociale, prima lucrare românească de analiză sistematică şi coerentă a societăţii, pe baza unor analogii matematice între legile mecanicii şi legile cărora le sunt supuse fenomenele sociale. G. Ţiţeica o aşează, calitativ, pe acelaşi plan cu teza de doctorat a lui Haret: ,,singura lucrare, care prin proporţiile şi însemnătatea ei stă cucinste alături de teza de doctorat e, fără îndoială, Mecanica socială“.[iv]

După o viaţă profesională şi publică trepidantă, Haret se pensionează în ziua de 1aprilie 1911, renunţând la cariera universitară înainte de termenul fixat de lege, aşa cum a procedat şi T. Maiorescu. O boală nemiloasă îl măcina, însă mai mult decât suferinţa fizică l-au afectat atacurile venite din partea adversarilor. Este conştient de efectele produse de unele dintre actele sale, ceea ce îl face să spună în cuvântul ţinut la banchetul organizat în onoarea sa în 12 decembrie 1911: ,,Nimeni nu poate să facă binele fără să nu aibă şi suferinţe pentru aceasta“. Acontat în decizia sa poate şi gestul său, considerat jignitor de presă şi de către unii politicieni, de a-i fi reproşat lui Maiorescu că demisia acestuia, în 28 septembrie 1909, din funcţia de membru asesor al Comisiei de judecată a corpului didactic secundar şi superior ar fi fost un refuz de serviciu, din care cauză venerabilul gânditor şi profesor şi-a dat demisia din învăţământ în 23 octombrie 1909, înainte de pensionarea sa la termenul legal de 15 februarie 1910, când ar fi împlinit 70 de ani.

Deşi bolnav incurabil, Haret a continuat să fie prezent în spaţiul public şi astfel a sprijinit, cu prestigiul său, înfiinţarea, în 1912, a Ligii Deşteptarea, pentru ajutorarea muncitorimii. Haret a publicat un apel în care a arătat scopul asociaţiei şi a editat revista „Liga Deşteptarea“. În acelaşi răstimp a înfiinţat „Banca Viticolă“, el însuşi fiind proprietarul viei de la Valea Călugărească. În testamentul datat 8 ianuarie 1910 scrie: „Plec din lume cu mulţumirea că nu am pierdut vremea şi că mi-am îndeplinit datoriile atât pe cât puteam să mi le îndeplinesc înîmprejurările în care am trăit şi în marginea puterilor mele fizice şi intelectuale. Aceasta să fie şi mângâierea acelora care m-au iubit şi care vor rămânea după mine“. În ziua de 17 decembrie 1912 se stinge din viaţă.

Recunoscându-i-se valoarea cercetărilor în matematică, în anul 1976, cu prilejul împlinirii a 125 de ani de la naşterea lui, Uniunea Internaţională a Astronomilor a dat numele Haret unui crater de pe faţa invizibilă de pe pământ a Lunii.

Fragment din studiul introductiv la Operele lui Spiru Haret, vol. I, Bucureşti: Editura comunicare.ro, 2009, pp. 13-42.

[i] Prezentarea etapelor importante din activitatea lui S. Haret include informaţii din studiile introductive semnate de Gh. Adamescu la volumele Operele lui Spiru C. Haret, Editura ,,Cartea Românească“, f.a.

[ii] S. Haret, Pagini de istorie, în Operele lui Spiru C. Haret, vol. VIII, p. 163.

[iii] S. Haret, ,,Circulara din 14 martie 1907 către toţi cucernicii preoţi şi către toţi învăţătoriidin comunele rurale ca să ajute la potolirea spiritelor“, în Operele lui Spiru C. Haret  , vol. III, p. 25.

[iv] G. Ţiţeica, Introducere la Operele lui Spiru C. Haret, vol. X, ed. cit., p. VIII.