Specialişti: hoţi şi oameni de bine

Cu mulţi ani în urmă mi-am cumpărat o carte care se numeşte „Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit”. Am comandat-o pe net, mi-a venit prin poştă, am stat la coadă, am prezentat un act de identitate, am ridicat coletul, l-am dus acasă şi l-am despachetat.

Am scos cartea. Avea o copertă verde cu litere galbene sau portocalii şi cu o caricatură în mijloc. Am răsfoit-o superficial, am parcurs foaia de cuprins. Am aşezat-o pe comodă şi mai târziu în bibliotecă.

Acum îmi aduc aminte despre un spărgător specializat în case de bani. Tocmai fusese extrădat din Italia pentru a fi cercetat într-un dosar de omor de la noi. Un omor comis cu zece ani şi ceva în urmă în Bucureşti. Împreună cu alţi trei – toţi făceau parte dintr-o grupare, celebră la vremea ei, de spărgători de locuinţe – intrase într-o seară într-un apartament unde era sediul unei firme. Pontul pe care îl aveau spunea că acolo se află o casă de bani. Plină ochi.

Au intrat prin apartamentul vecin pentru că uşa era mai uşor de forţat. Au spart geamul comun dintre balcoane şi au ajuns în apartamentul cu pricina. Unde într-adevăr se afla casa de bani. Pe care n-au reuşit cu niciun chip sau chin să o spargă.

Pe lângă faptul că avea încuietoare cu cifru, casa de bani nu avea mânere. Aşa că unul dintre ei a coborât la maşină şi a adus o pătură. Cu alte cazne au reuşit să răstoarne seiful pe pătură. În ideea că o vor căra ca pe sicriu, ridicând şi ţinând fiecare de câte un colţ.

Toate strădaniile astea au luat ceva timp. Cât să se trezească în apartament cu paznicul firmei venit într-o verificare de rutină. La fel de surprinşi ca şi el de întâlnirea neaşteptată, neprogramată şi nedorită, cei patru au tăbărât pe el, l-au legat fedeleş şi i-au băgat un căluş în gură.

L-au dus în baie şi l-au lăsat întins pe spate. Au continuat să se închine la casa de bani ca nişte pelerini în faţa unui pietroi ţeapăn. Pătura s-a rupt sub greutatea obiectului care a rămas răsturnat în mijlocul camerei.

Între timp paznicului i s-a făcut rău, a vrut să vomite, voma a întâlnit căluşul, a făcut cale-ntoarsă şi l-a asfixiat. Hoţii au descoperit prea târziu că, nereuşind să descuie casa de bani, reuşiseră din plin să încuie omul. Şi au fugit repede de la faţa locului fără bani, fără casă de bani şi fără pătură.

După zece ani şi ceva, hoţul adus din Italia (ultimul rămas dintre cei patru) povestea cu un anumit regret profesional cum în ultimii ani, în diverse ţări din Europa dar mai ales în Italia, se specializase în spart case de bani. Dobândise experienţă, îndemânare şi scule speciale. Învăţase trucuri şi câştigase în rafinament. Dacă aş fi ştiut atunci câte ştiu acum, nu s-ar mai fi întâmplat nenorocirea. Modelul ăla de casă de bani e floare la ureche.

Cam aşa stau treburile şi cu specialiştii la noi. Suntem o ţară plină de specialişti care îşi găsesc, te miri cum, locul. Locul dorit, în general. O ţară plină de structuri specializate, de comitete şi comiţii. Am observat de-a lungul timpului că în România, dacă nu ştii să faci mai nimic, dar trebuie dintr-un motiv oarecare să fii angajat într-un anume loc, eşti angajat ca expert.

Mi-e lene acum să deschid DEX-ul, dar din câte ţin minte expertul e un tip (sau o tipă) care se pricepe foarte bine la ceva, într-un domeniu. Şi care în mod normal nu îşi dă cu părerea cu privire la altceva. Am văzut totuşi că în multe cazuri experţii fac o cafea excelentă şi că lucrul ăsta pare să fie suficient. Nu te omoară dacă nu eşti alergic sau nu ai probleme grave de inimă.

Până la urmă, aşa cum am văzut, nici hoţii nu sunt toţi specializaţi de-adevăratelea. De ce am fi noi ceilalţi? De multe ori am auzit din gura hoţilor acelaşi răspuns buimac în legătură cu faptele lor: Nu ştiu ce-a fost în mintea mea.

Şi mai suntem o ţară cu oameni pricepuţi la toate, fericiţi să aibă o părere simplă şi clară despre absolut orice. Şi evidentă. La fel de evidentă ca argumentul că poţi să scoţi ochii pisicii pentru că oricum vede pe întuneric.

De câte ori nu m-am simţit prost când vreo rudă, vreun prieten sau cunoştinţă mi-au cerut sfatul de specialitate legat de un divorţ, o moştenire, o majorare sau micşorare de pensie alimentară, o tamponare, o contestaţie la amendă etc.

-         Nu ştiu.

-         Păi cum nu ştii?

-          Nu lucrez pe aşa ceva.

-         Păi nu ai terminat dreptul?

-         Ba da.

-         Şi ce ai învăţat acolo?

Greu de răspuns. (Şi greu de ucis interlocutorul.)

-         Adică ce puteai să înveţi altceva decât legile!

Începi inevitabil să te bâlbâi când explici că a învăţa dreptul e un pic altceva decât a toci nişte legi. În treacăt fie spus sunt mulţi jurişti care nu înţeleg asta.

-         Care legi?

-         Legile României, evident.

Omul se uită chiorâş. Ai picat indubitabil testul competenţei.

-         Ştii ceva, omoară pe cineva şi atunci am să pot să-ţi dau un sfat. (Uneori spun replica asta doar în gând.)

Şi, vorba unui fost distins cadru de conducere din poliţie: Mie îmi zici de omoruri! Eu am lucrat doişpe ani pe contrabandă.

Dar să revin la oile mele. Cum spuneam, acum ceva vreme am cumpărat o carte care se numeşte Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit. Carte pe care nu am citit-o niciodată.