Sonorităţi germane

Prezenţa timpurie a etnicilor germani în Transilvania, influenţa Austriei, dar şi contactul savant cu cultura germană ne-au lăsat, pe lângă bunele obiceiuri domestice şi morale, câteva sute de cuvinte de bază, din care unele sunt de neînlocuit.

Modernismul românesc este, în esenţă, tributar Italiei, Austriei şi Germaniei, şi, covârşitor, aşa cum vom vedea într-un articol viitor, Franţei. Maiorescu, Eminescu sau Blaga sunt doar câteva din personalităţile de marcă, puternic influenţate de cultura germană. Lucian Blaga susţinea, de pildă, că în timp ce cultura franceză te absoarbe, modelându-te după canonul ei intern, cea germană, dimpotrivă, te restituie obârşiei şi valorilor autohtone. Un fel de formare restitutivă, am zice.

Nu este locul aici de a continua speculaţiile pe această temă, cum nu este locul disputei afinităţilor. Un lucru rămâne de nedezminţit: filozoful, poetul, lingvistul sau psihanalistul nu pot fi străini de beneficiile culturii germane.

Vestigiile lăsate de seminţiile germanice care ne-au călcat teritoriul sunt, în lumina cercetărilor actuale, şi nesigure şi neînsemnate. Astfel, despre o influenţă germană, fără legătură însă cu valurile migratoare timpurii, am putea vorbi începând cu secolul al XII-lea, influenţă datorată contactelor saşilor, şvabilor şi austriecilor cu românii, deşi numărul vorbitorilor autohtoni de germană, săsească sau şvăbească a rămas redus de/a lungul timpurilor. Totuşi, se pot atesta: şină (prin polonă), sorţ (prin polonă), şold (prin polonă), şopron, ştreang, troacă.

Chiar dacă lexical nu putem afirma că româna a suferit o puternică influenţă germanică, în limba comună se regăsesc o serie de cuvinte cu sonorităţi recognoscibile, pe care prefer să le ordonez semantic, pentru a fi mai bine fixate.

Aş începe cu meseriile, reamintind termeni tehnici ca: baiţ, fălţui, flec, gang, grund, joagăr, lac (pentru mobilă, de exemplu), maistru, matriţă, nit, pensulă, porţelan, raşpel, rips, şablon, şamotă, şapirograf, şpăltui, şpraiţui, şurub, valţ, vană, zeţar.

Apoi, poate ar merita menţionate cuvintele legate de şcoală: absolvent, docent, exmatricula, lector, repetent.

S-ar putea adăuga câţiva termeni legaţi de obiceiuri, cum este fumatul: tabac, ţigară sau ţigaretă.

Iată şi o listă de cuvinte indispensabile, pe care le folosim aproape zilnic: abstract, bere, cartof, firmă, ladă, lampă, pantof, procent, ramă, rochie, spital, turn, ţel.

Poate nu este lipsit de interes faptul că unele cuvinte germane au pătruns indirect în româna prin poloneză, maghiară sârbă, rusă sau, mai rar, ucraineană (ruteană). Maior, a intrat se pare prin rusă odată cu modernizarea armatei în vremurile postfanariote.

M-am gîndit să arăt cum călătoresc cuvintele, o tema pasionantă, pe care Al. Graur a abordat-o cândva în al sau Dicţionar de cuvinte călătoare. Am să mă opresc asupra unui singur exemplu, „savuros” şi iberic.

Portughezii numesc gutuia marmelo (din lat. pop. malimellum, provenit din gr. melimelon, un soi de măr foarte dulce). La bază stau, aşadar, mierea şi mărul. Din marmelos se face marmelada, care echivalează cu o pastă compactă de gutui. Nu ştim prin ce influenţe gurmande sau pur culinare, marmelada a pătruns în castiliană, franceză (secolul al XVI-lea) şi engleză, de unde ajunge în germană şi, prin aceasta (sau prin franceză), în română. La noi, marmelada nu este obţinută din gutui, ci dintr-un amestec de fructe zemoase, ulterior fierte cu zahar şi presate. Transformarea s-a petrecut la francezi şi nemţi, iar noi am luat cuvântul şi prepararea aidoma.

Şi dacă în copilăria mea, ne jucam înfulecând felii de pâine unse cu marmeladă, astăzi copiii noştri vor doar produse de firmă. Nu se prea mai găseşte nici vata pe băţ, nu mai auzi pe nimeni cântând din flaşnetă, nimeni nu mai pomeneşte de vreun gheşeft. Sunt vremuri înnourate, în care vorbim zilnic de faliment, cu privirile pironite spre Deutsche Bank. E fain, nu?