Simţind sfârşitul unei lumi
0
Festivalul Naţional de Teatru se va deschide vineri, 25 octombrie, la Teatrul Odeon, cu Troienele de la Opera Naţională Română din Iaşi, în regia lui Andrei Şerban. Spre a vă incita să doriţi un bilet în plus, vă propun azi o cronică a reprezentaţiei văzută de mine în februarie 2013.
Nenumărate şi contradictorii lucruri mi s-au spus despre Troienele după Euripide, spectacol montat la Opera Naţională Română din Iaşi de Andrei Şerban şi oferit publicului în premieră la începutul lunii decembrie a anului 2012. Ba că ar fi ceva cu totul extraordinar, o experienţă umană şi teatrală unică, ba că, dimpotrivă, nu e decât reluarea uneia dintre părţile celebrei O trilogie antică, montare cu care, practic, în septembrie 1990, începea nu doar o nouă pagină din istoria Teatrului Naţional din Bucureşti, ci şi un alt capitol din istoria teatrului românesc. Acela al teatrului în libertate.
E doar o reluare, spun unii, însă o reluare cu o mică modificare care, de fapt, se dovedeşte că nu e tocmai mică, ba dimpotrivă, deoarece în spectacolul de acum poate fi auzită integral muzica anume compusă de Liz Swados în 1974. Muzică interpetată de soliştii, corul şi orchestra Operei Naţionale Române din Iaşi, ceea ce iarăşi reprezintă o noutate, în primul rând pentru interpreţi, fiindcă actorilor de teatru dramatic din spectacolul de la Bucureşti le luau acum locul artişti de teatru liric. Care artişti aveau şi de rostit vorbe în greaca veche, o limbă cu o structură, cu o intonaţie complet diferite de cea a limbilor italiană, germană, italiană sau română în care sunt obişnuiţi ei să se exprime în partea de teatru dramatic din spectacolele lor.
Ascultând ceea ce mi se povestea şi încercând să pun ordine în ceea ce auzeam, să discern ceea ce putea fi adevărat de ceea ce era fals, ceea ce era fals din naivitate, din candoare, din inocenţă de ceea ce era fals din răutate şi rea-voinţă, parcă mă întorceam în urmă cu 22 de ani. Îmi amintesc foarte bine că şi atunci, încă de când s-a auzit că Andrei Şerban, proaspăt rechemat în ţară de noul ministru al Culturii, Andrei Pleşu, şi poftit să preia conducerea Naţionalului bucureştean, are de gând să monteze Trilogia, unii îngrijoraţi de serviciu au tras semnale de alarmă.
Un critic altminteri valoros, unul dintre cei mai buni pe care îi aveam la acea vreme şi unul dintre cei mai buni pe care am avut şansa de a-i cunoaşte, a scris, pripit, un articol, apărut, dacă nu mă înşel în primăvara lui 1990, care se intitula, cred, Începem cu reluări? Alţii erau îngrijoraţi că sărmanii de noi, spectatori români, nu vom înţelege nimic din textul rostit în greaca veche şi în latină.
Am ajuns să văd Troienele de la Opera Naţională Română din Iaşi la vreo două-trei luni de la premieră. Am avut şansa ca, înainte de spectacol să mă întâlnesc cu directoarea Operei, Beatrice Rancea. Aceeaşi Beatrice Rancea care, în 1990, se numea Beatrice Bleonţ, nu era încă regizoare, era balerină şi a jucat, acum se zice a performat, în O trilogie antică. Ea era cea al cărei trup aluneca pe planul înclinat din partea finală a Troienelor. O Beatrice Rancea îmbrăcată tot în negru, aşa cum o ştiu de vreo 20 de ani, dar mai caldă ca niciodată. Vi-o puteţi imagina pe Beatrice Rancea zâmbind? Ei, uite, eu am avut această şansă. Ca şi şansa de a fi condus prin labirinturile spaţiului de joc tot de ea. Asta până când m-am pierdut.
„Troienele”, Opera Naţională din Iaşi, februarie 2013 FOTO Paul Buciuta
Am întrebat-o pe directoarea de acum de ce, cum, pentru ce i-a venit ideea de a-l invita pe Andrei Şerban să însceneze Troienele. Mi-a spus că nu a făcut-o din nostalgie, nu fiindcă ar fi dorit să plece à la recherche du temps perdu, ci fiindcă i s-a părut firesc să încerce să le arate oamenilor de acum, celor ce au avut dar, mai cu seamă, celor ce nu au avut şansa de a vedea montarea de acum 22 de ani, măcar ceva, un ceva desigur totuşi altfel din ceea ce a fost un miracol. Cred că a procedat bine. Mai cu seamă dacă punem la socoteală detaliul că o anchetă a revistei Yorick a desemnat Trilogia antică drept cel mai important spectacol al ultimilor 20 de ani.
Troienele de la Iaşi se desfăşoară într-o sală superbă, complet renovată, redată circuitul teatral în toamna lui 2012. O sală cu roşu şi aur. Însă doar ultima parte a spectacolului se petrece cu artiştii pe scenă şi cu publicul aşezat la parter. În rest, parcurgem catacombele Teatrului, stăm pe scenă, acolo le vedem jucând şi le auzim cântând şi vorbind pe Simona Titeanu (Hecuba), pe Andreea Chinez (Cassandra) şi pe Marinela Nicola (Andromaca), acolo vedem desfrâul şi pedeapsa Elenei (Ana Maria Donose Marcovici),acolo îi vedem şi auzim pe Achille (Jean Kristof Bouton) şi pe Menelaus (Octavian Dumitru), acolo trăim sacrificarea lui Astianax (Marcu Şerbănuţă).Trăim şi simţim, la lumina torţelor, înconjuraţi de artişti, câteodată agresaţi de vecini.
Troienele e un spectacol ce se adresează trăirii şi simţirii. Nu înţelegerii, nu inteligenţei. Troienele nu e un spectacol ce trebuie explicat. Ar fi greşit să fii preocupat, atunci şi acolo, adică în acel hic et nunc al spectacolului, să descâlceşti chiar tot ceea ce se întâmplă în decursul acestui fenomen de trăire individuală, dar şi colectivă. Să îţi formulezi drept temă compararea a ceea ce ştii din lecturile din Euripide cu ceea ce se petrece alături de tine, cu ceea ce împărtăşeşti. Important e să pătrunzi în ritual, să simţi starea de graţie, să fii încercat de primejdia inerentului sfârşit, să fii presat de sentimentul că sfârşitul e nu doar în lumea troiană, ci şi în tine, în noi, în fiinţa noastră, în civilizaţia noastră. Să fim încercaţi de milă şi de groază, să resimţim catharsisul. Să credem că e a noastră sufocanta opresiune din Troienele.
După ce am ieşit din starea de graţie, din starea de spectacol, putem foarte bine să recapitulăm momente, să ne reamintim părţi, să comparăm ceea ce am văzut cu ceea ce ştiam dinainte, să spunem cât de frumoase sunt costumele create de Doina Levintza. Dacă avem şi puţină pregătire muzicală putem să judecăm şi munca, după mine, ca neofit, extraordinară, a lui Lucian Maxim ori să apreciem cum au cântat solistele şi soliştii. Să ne întrebăm dacă teatralitatea Troienelor e una de esenţă sau una de tip generic. Adică de teatru sau de operă. Facem asta dacă vrem cu orice preţ să spulberăm trăirea. Ceea ce, după mine, reprezintă o enormă greşeală.
Opera Naţională Română din Iaşi- TROIENELE după Euripide;
Muzica: Liz Swados;
Regia: Andrei Şerban;
Regizor secund: Daniela Dima;
Costumele: Doina Levintza;
Director muzical şi orchestrator: Lucian Maxim;
Spaţiul scenic şi lumini: Andrei Şerban;
Maestru de balet: Dorina Cotorobai;
Cu: Simona Tititeanu, Andreea Chinez, Marinela Nicola, Ana Maria Donose Marcovici, Jean Kristof Bouton, Octavian Dumitru, Marcu Şerbănuţă, Victor Zaharia, Andrei Fermeşanu, Daniela Burlacu, Marinela Nicola, Angelica Mecu Solomon, Alice Todică, Daniela Ciocan, Oura Chihiro, Kotomi Hoshino, Mizuka Suzuki, Chika Matsumura,, Natusuki Oshima, Eduard Sveatevici, Tudor Florenţa, Muzuka Suzuki, Andrei Apreotesei, Alexandru Savin, Daria Bârzu, Karla Hrebenciuc, Viviana Ţaga, Karina Pop, Corul şi Orchestra Operei Române din Iaşi;
Data reprezentaţiei: 19 februarie 2013
Se încarcă comentariile...
