Sibiu 1989 (8): „Ai dracului terorişti! Nici acum nu se lasă de pregătirea fizică!”

0
0

Încheiem aici seria dezvăluirilor făcute de locotenent-colonelul (r) Victor Manfred Burtea, ofiţer de contraspionaj care în decembrie 1989 a simţit pe propria-i piele cruzimea diversiunii „securişti = terorişti”, pusă la cale de autorii loviturii de stat.

Un rol-cheie în această sumbră poveste l-a avut „măcelarul din Sibiu” - locotenent-colonelul Aurel Dragomir, comandantul UM 01512 şi al Garnizoanei Sibiu. Mărturia lui Burtea a fost încredinţată, în 2010, revistei “Vitralii”.

“Un aspect risca să ia proporţii: condiţiile igienico-sanitare. De două săptămâni eram privaţi de posibilitatea asigurării unei minime igiene personale. Nu aveam săpun, nu aveam periuţe de dinţi, ca să nu mai vorbesc de aparate de bărbierit.
Dar iată că, pe la începutul lunii ianuarie 1990 a apărut un «Ordin de zi» al locotenent-colonelului Dragomir, conform căruia «reţinuţii» din bazin aveau dreptul de a primi de la familie pachete cu alimente şi îmbrăcăminte, inclusiv obiecte de igienă personală. Astfel, în bazin s-a produs brusc o creştere a nivelului de trai. Încă de la primele pachete primite de acasă, eu şi un coleg al meu, al cărui socru era brutar, am rămas uimiţi constatând că soţiile noastre – nişte luptătoare adevărate – introduseseră în miezul franzelelor coapte de acel brutar sticluţe de antibiotice în care erau ascunse scurte mesaje pentru noi, cu
veşti «din afară». Asemenea mesaje s-au găsit în fiecare pachet. Am aflat astfel că «fetele» noastre nu au stat inactive în tot acest timp. Au contactat procurori şi avocaţi, pe care i-au rugat să analizeze situaţia noastră. Ne comunicau să fim tari, să nu ne descurajăm, pentru că Procuratura Militară nu are nici un motiv pentru a ne acuza. Admirabil! Eram îndemnaţi noi să fim tari, pe când soţiile noastre se aflau singure acasă, nu doar nesigure de soarta noastră, dar având în grijă şi gospodăria şi copiii.
Moralul nostru începea să evolueze pe o curbă uşor ascendentă. Dovada o constituie următorul episod, pe care îl redau pentru latura sa amuzantă, dar şi pentru stupizenia reacţiilor pe care le-a provocat. Astfel, spre a nu anchiloza complet, ne-a venit la un moment dat ideea să organizăm un joc cu mingea. «Mingea» a fost confecţionată din două perchi de şosete primite de acasă, iar noi, aşezaţi în cerc, o aruncam de la unul la altul. «Pedeapsa» pentru cel căruia îi cădea mingea consta în 10 flotări sau genuflexiuni, la alegere. Jocul n-a durat 10 minute, că pe marginea bazinului a şi apărut un colonel cu cizme lustruite şi încins cu diagonală, care a ordonat pe ton tăios:
– Să înceteze imediat această activitate!
Jocul a încetat. Colonelul s-a întors să plece, nu înainte de a rosti printre dinţi:
– Ai dracului terorişti! Nici acum nu se lasă de pregătirea fizică!
Halal IQ!
Tensiunea creştea pe măsură ce numărul celor de la bazin scădea, în cele din urmă rămânând un grup mic, de circa 30-40 de ofiţeri, printre care mă număram şi eu, care nu
fuseserăm chemaţi la anchetă. Mă tot întrebam ce se întâmplă.
Spre sfârşitul lunii ianuarie 1990, locotenent-colonelul Dragomir a ordonat transferarea celor rămaşi la arestul Comenduirii Garnizoanei MApN Sibiu, aflat pe str. Dimitrie Anghel nr. 8. Acolo am petrecut alte 10 zile, în aceeaşi nesiguranţă. Pe 1 februarie 1990 am fost chemat, în sfârşit, la «anchetă». Într-un birou de la etajul I, unde am fost condus sub escortă, am fost întâmpinat de un locotenent-colonel în uniformă, al cărui nume nu îl cunosc întrucât nu s-a prezentat. Acesta m-a invitat să iau loc la o masă pe care se aflau o coală de hârtie şi un pix. Procurorul mi-a dictat conţinutul declaraţiei pe care trebuia să o scriu: că în timpul evenimentelor de la Sibiu, din 21-22 decembrie 1989, nu am avut
armament asupra mea, că nu am intervenit împotriva demonstranţilor şi că astfel nu am acţionat în nici un fel împotriva «Revoluţiei». Am scris, pentru că totul era adevărat. După ce am semnat, procurorul a scos dintr-o mapă o hârtie (jumătate de coală A4), s-a uitat pe ea şi a zis: «Stai o clipă, că aici ceva nu puşcă»(?) Cu o muchie de dosar şi un pix a tras o linie şi a mai completat ceva. Apoi mi-a dat hârtia să o citesc. Era o «Ordonanţă» de punere în libertate, iar ceea ce corectase el cu pixul întrucât «nu puşca» era data de pe document la care ar fi trebuit să fiu eliberat: data iniţială, de 06 ianuarie 1990, a fost ştearsă şi înlocuită cu 1 februarie 1990.
Aşadar, am mai fost privat 25 de zile de libertate. Procuratura Militară uitase de mine şi «rătăcise» documentul de punere în libertate. Dacă asta se poate numi justiţie şi respectarea drepturilor omului, atunci legislaţia în materie s-a scris degeaba.
De fapt însă, noi TOŢI fuseserăm victimele unei nelegiuiri şi ale unor abuzuri juridice crase. În ce Cod de Procedură Penală din lume se prevede eliberarea unei Ordonanţe de punere în liberatate în lipsa unui Mandat de arestare? Unde rămâne dreptul la apărare, care în cazul nostru a lipsit cu desăvârşire?
După ce a făcut corecturile respective, domnul procuror mi-a spus că sunt liber şi că pot să merg acasă...”
 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite