Sfidarea fobiilor: musulmană trans în România. „Mă identific ca femeie trans, nu văd o incompatibilitate cu islamul“

Este tare ispititor să nu privim oamenii decât categorial; nu vedem oameni, ci idei, stereotipuri care ne concentrează pasionat toate temerile, supoziţiile şi expectaţiile, toată frica de alteritate, de celălalt, şi/sau frica de necunoscut.

Paradoxal, adesea, cele mai intime şi neintruzive alegeri diferite ale celorlalţi ne activează spaime identitare iraţionale, traduse în discursuri publice subit şi oportunist invocatoare ale sacrului şi religiosului. Personal, cred că nu avem nevoie să fim informaţi de niciun Dumnezeu şi de niciun text sacru că a urî şi a discrimina  ̶  uneori (încă!) chiar a ucide  ̶  anumite fiinţe umane, pentru alegerile lor consensuale şi extrem de personale, ţine de sfera maleficului. Deja ştim aceasta. În perioada contemporană, ne situăm existenţial, social şi cultural la intersecţia unor influenţe variate care ne definesc, nu rareori, imprevizibil şi complex. Mulţi dintre noi ne raportăm, inerent, multiplu la identitate, însă unele combinaţii de construcţii identitare sunt atât de marginale sau tensionante, încât creează trasee existenţiale, eufemistic vorbind, mult mai puţin line decât în cazul majorităţii oamenilor.

O femeie româncă trans şi musulmană, o femeie tânără, evident educată, care mărturiseşte că iubeşte „marea şi culorile vii” şi este preocupată, printre altele, de filosofie şi arte, mi-a acordat un interviu. Iniţial A. m-a abordat în preajma lansării primei mele cărţi în care expuneam şi opinii specifice islamului progresist pentru a mă întreba dacă am tratat şi problema statutului persoanelor cu orientări sexuale şi identităţi de gen diferite. Adevărul este că am intenţionat, însă am renunţat din laşitate; era deja prea mult pentru România şi pentru comunităţile de musulmani de la noi. Am sacrificat un capitol pentru a fi sigură că vor fi percepute cu mai puţină ostilitate celelalte. Între timp a avut loc masacrul din Orlando, uciderea turcoaicei trans Hande Kader şi lista poate continua. A nu cunoaşte nu este doar impardonabil, ci letal.

Din motive evidente, care ţin de siguranţa şi protejarea intervievatei, nu voi divulga elemente care să ducă la dezvăluirea / recunoaşterea identităţii sale. 

Ai resimţit vreodată conflictual raportarea multiplă la identitatea de musulmană şi cea de persoană trans? Dat fiind că opiniile islamice tradiţionaliste adesea nu sunt uşor de digerat... 

Familia mea este ortodoxă, dar am trecut din copilărie prin mai multe feluri de lăcaşe de cult. În plus, am avut norocul de a prinde în liceu şi ore de istoria religiilor. Cărţi precum „Sacrul şi profanul” a lui Eliade m-au format şi, implicit, relaţia mea cu „secularul” şi cu „religiosul” nu se poate descrie prin nişte stereotipuri sau discursuri goale.

M-am gândit şi la alte opţiuni; nu am luat decizia de a mă converti la islam înainte de a studia suficient de multe lucruri. Concepţiile, înclinaţiile mele şi chiar modul meu de viaţă m-au condus în această direcţie şi îmi asum consecinţele. Am citit în prealabil mai multe cercetări diferite despre sexualitate şi gen în islam, am aflat la timp despre noul progresism (care acceptă persoanele LGBT+, care are chiar şi deschideri interconfesionale; de fapt, tradiţia islamică nu condamnă celelalte religii monoteiste, ci doar politeismul, dogmaticii iute de mânie neexistând de la început), aşa că am putut trage nişte concluzii favorabile.

Sunt multe nuanţe şi contexte care trebuie interpretate şi este facil să ajungi într-o direcţie defavorabilă, poate chiar să fii de acord cu trunchierile islamofobilor. Uşor să scoţi din context, dar şi să vezi lucrurile numai din perspectiva ta creştină sau atee. De câte ori nu a fost redusă semnificaţia cuvântului islam la ideea de „supunere”, făcându-se aluzie, desigur, la imperialismul şi teocraţia din care Orientul Mijlociu nu pare a mai ieşi sau la spectrul ameninţător al „Eurabiei”? De câte ori nu a fost răstălmăcită sintagma „religia păcii”? „Pace” însemnând aici să mă las în voia Domnului, cum spun creştinii. Să mă retrag într-o meditaţie şi să nu-mi pese deloc de restul societăţii (nu sunt împotriva sufiştilor – este o dimensiune legitimă a islamului – sau cu budiştii, dar nu mă regăsesc în felurile lor de a fi), ar fi şi asta o idee, dar nu e vorba de o pace „statică”.

Mai repede ar trebui să ne referim la o stare de echilibru, care se poate şi s-a putut pierde adeseori de-a lungul istoriei islamului.

Mă identific drept femeie trans, pur şi simplu nu văd o incompatibilitate cu islamul aşa cum îl pot percepe cu mintea mea.

Mă plasez în spectrul asexual (adică tind să nu mă atragă actul sexual în sine, resping din start pe oricine vrea să-şi etaleze organele şi nici nu intuieşte ce ar fi mai important pentru mine într-o relaţie) şi, da, mă identific drept femeie trans, pur şi simplu nu văd o incompatibilitate cu islamul aşa cum îl pot percepe cu mintea mea. (Desigur, concepţia mea poate să nu fie considerată unitară, dar este bazată pe lecturi diverse, asimilate critic. Nu pretind a fi perfectă, mă pot înşela.)

Conflictul ar fi mai degrabă cu aşteptările musulmanilor de rând, cu toate preconcepţiile şi suspiciunile lor faţă de „sectari” ori faţă de identităţi minoritare pe care nu le pot înţelege sau care nu le suscită interes atât timp cât cineva foarte drag, foarte apropiat lor nu se regăseşte în spectrul acesta. Cu majoritatea ortodoxă de la noi aş fi putut trece prin aproape aceeaşi poveste! 

Cum te raportezi la celelalte orientări sexuale?

În ceea ce priveşte celelalte orientări sexuale şi identităţi de gen, manifest solidaritate. Trecem prin aceleaşi probleme cu majoritatea, aceleaşi prejudecăţi că nu ar fi loc şi pentru noi în religie. Când se vorbeşte de condamnarea homosexualităţii de către creştinism sau de către islam, din Vechiul Testament şi din Coran sunt invocate pasaje comparabile prin duritate, dar, vedeţi, ucigaşii care ard homosexuali sau îi aruncă de pe acoperiş se raportează mai ales la relatări apocrife (hadith / relatări atribuite Profetului Muhammad) şi la teologi incapabili să vadă altceva decât litera scripturii, teologi lipsiţi de milă precum Ibn Taymiyya (unul dintre preferaţii fundamentaliştilor).

Femei şi bărbaţi, în rugăciune: musulmanii progresişti resping iconoclasmul, acceptă femei care conduc rugăciunea, nu impun o ţinută specifică femeilor.

Este riscantă, periculoasă, asumarea orientării sexuale şi a identităţii de gen în diferitele lumi  musulmane?

Constituirea în Occident a homosexualităţii ca identitate „opusă” heterosexualităţii şi, mai târziu, a umbrelei LGBT+ a creat, din păcate, probleme noi pentru comunităţile din ţările musulmane, probleme de vizibilitate. Aşa cum s-a întâmplat recent şi în Bangladesh (asasinarea activistului Xulhaz Mannan), organizaţiile pentru drepturi LGBT+ sunt o ţintă uşoară pentru intoleranţă, în general, şi pentru radicalismul armat al unora, în particular, dar nu numai. Alisha, o activistă trans din Pakistan, a fost împuşcată, dar mai trăia şi astăzi dacă spitalul din Peshawar la care fusese internată nu ar fi ţinut-o între salonul bărbaţilor şi cel al femeilor, ba chiar doctorii au avut nesimţirea de a le întreba pe însoţitoare cât percep pe noapte sau dacă fac şi sex ori numai dansează! De asta le ardea lor... Şi câte nu se întâmplă atât timp cât suntem reduse la dimensiunile unor personaje de film porno sau cât suntem folosite ca nişte sperietori ideologice de către cei care vor să distragă atenţia populaţiei vorbind despre „decadenţa occidentalilor”!

Libertăţile LGBT+ pot deveni un fel de armă pentru cei care vor să arate exemplul de „aşa nu”?

Faptul că drepturile LGBT+ au devenit o parte importantă a agendei ţărilor occidentale le-a dat şi le dă ocazia multora dintre ţările musulmane să se opună în bloc, în ideea că legitimarea acestor drepturi ar duce neapărat la legitimarea pedofiliei sau că ar însemna să cedeze... „imperialismului american”! Exact în aceşti termeni s-a vorbit la nivel înalt în Indonezia, când o organizaţie politică radicală (finanţată, cum altfel, de Arabia Saudită!) a forţat închiderea de către autorităţi a unei recent-deschise şcoli religioase pentru persoanele trans (în indoneziană „waria”, adică cel de-al treilea sex), s-au şi fabricat dovezi că ar avea loc acolo activităţi „imorale” (în ciuda faptului că localnicii din Yogyakarta nu au raportat niciun incident, nu au înaintat nicio plângere...).

Organizaţiile pentru drepturi LGBT+ sunt o ţintă uşoară pentru intoleranţă, în general, şi pentru radicalismul armat al unora, în particular, dar nu numai.

Prin urmare, ideologicul şi geopoliticul contează cel mai mult în discuţia asta. Progresiştii din Occident au o altă libertate, îşi permit să pună în circulaţie (academică, mai ales) interpretări ale Islamului care să poată includă şi persoanele LGBT+, dar aceste interpretări sunt, evident, văzute ca „sectare”, ca „deviante” pentru mainstreamul sunit. Trăind ascuns şi cu frici legitime, sunt persoane LGBT+ şi în mijlocul ţărilor musulmane, chiar persoane trans care reuşesc să se integreze – vedeţi că întrebarea vulgară „ce ai între picioare?” nici nu ar trebui să conteze, în majoritatea interacţiunilor sociale nu contează decât personalitatea socială, „persona”! Dar altele sunt abandonate fără drept de apel de familie, sunt nevoite să se strângă şi să trăiască în grupuri solidare, să muncească drept prostituate, dansatoare sau (în cel mai bun caz) actriţe... Nu toate locuiesc într-o ţară unde pot lucra împreună într-un call-center şi să nu aibă deloc probleme (ca în Filipine), nu toate ajung (unele nici nu vor, din diverse motive) să se mărite cu vreun arab sau iranian care acceptă şi femeile „sterile” (ceea ce nu e o tragedie, fiindcă şi adopţia este încurajată în islam). Ca să nu mai spun de problemele spinoase ale tranziţiei medicale!

Homofobia, transfobia sunt însoţite adesea de islamofobie. Cum faci faţă unei duble marginalizări şi, eventual, discriminări? Poţi găsi un refugiu în comunitatea de musulmani?
Cel mai aberant este în Iran, unde, datorită ayatollahului Khomeini, operaţiile de schimbare a sexului sunt permise şi chiar subvenţionate parţial de stat, dar toate categoriile acestea minoritare au de suferit (situaţia e cel puţin la fel de gravă ca în ţările sunite, au fost executaţii mii de homosexuali din 1979 încoace, iar despre căsătorii nici nu se poate vorbi), autoritarismul îşi pune şi aici amprenta – se pare că persoanele LGB „prinse” sunt obligate forţat să treacă prin operaţii! Şi, oricum, stigma socială persistă... Revenind la persoanele trans din Occident... 

Nici „mainstream”-ul islamic dintr-o ţară ca Statele Unite nu se dovedeşte tocmai deschis (şi asta pentru că influenţa saudită este prevalentă în multe ţări).

Când Sumayyah Dawud din Arizona a fost ostracizată de moscheea la care se ducea (şi unde n-a mai fost primită nici după ce a venit cu toate dovezile medicale), a făcut publică problema aceasta pe care, ulterior, organizaţii precum CAIR le-au ascuns sub preş (deşi aveau să pretindă că sunt tolerante după Orlando!).

Sunt atâtea dintre noi care ar dori să se integreze şi să fie acceptate în unitatea reprezentată de comunitatea noastră spirituală (divizată, în realitate), dar se simt recunoscătoare când pot să se alăture unor grupuri, întruniri ale diversităţii, cum sunt cele ale progresiştilor actuali.

Care sunt cele mai mari dificultăţi, concrete şi psihologice, cu care te confrunţi ca musulmană trans în România?

Situaţia mea este următoarea: nu trăiesc în Canada sau în Marea Britanie, unde sunt astfel de grupuri mai mari şi de moschei tolerante (sau care se promovează ca atare). Trăiesc în România, unde trebuie să mă rog în dormitorul meu şi să-mi reduc interacţiunile la cele de pe Internet. Dar a face contacte este foarte greu când nu pot să am un profil pe Facebook prea la vedere, când nu pot întâlni pe nimeni în mod concret, când nu pot să mă dezvălui prea mult şi chiar nu pot să mă înfăţişez doar în batic, deci unele persoane chiar similare cu mine m-au suspectat că aş fi „fake” sau încă nu mă acceptă. Aşa că sunt marginalizată nu numai în raport cu majoritatea hetero, din care se mai găsesc bărbaţi şi femei să-mi ceară prietenia fără a-mi citi profilul – ce să fac?

Am trecut prin destule umiliri, raportări, sancţiuni şi ştergeri de cont din partea Facebookului... şi eu, dar şi prietenele mele. Când are loc o asemenea linşare trebuie să-i blochez preventiv pe toate/toţi cei care au participat, dar s-a întâmplat într-un caz să participe la discuţie şi o femeie care nu era trans şi care, convertindu-se recent şi fiind expusă la informaţii despre transexualitate din cultura vestică mai largă (şi din filme, spunea ea), a încercat să facă apel la mila interlocutorilor, să nu mai vorbească despre noi cu atâta duşmănie. Vorbea degeaba, majoritatea celor care erau acolo se întâmplă să şi susţină Daesh, să te aştepţi de la ei să pună mai presus demnitatea vieţii în faţa vreunui mărunţiş ideologic?  

Crezi că este posibilă o schimbare de atitudine şi percepţie?

Am răbdare, în timp pot veni schimbări; educaţia, nivelul de trai şi obişnuinţele sociale nu rămân aceleaşi. Tratamentul persoanelor LGBT+ ţine mai mult de cultură (exista şi, pe alocuri, mai persistă o toleranţă aparte în Pakistan, în India sau în Indonezia, datorită fondului pre-islamic sau, dacă nu mă înşel, a influenţelor hinduse, în răspăr cu intoleranţa adusă şi de colonizatorii europeni), s-a putut şi se mai poate regla. La nivel de mental colectiv, desigur, fiindcă nu sunt suficiente eforturile legislative (care, oricum, se pot anula uşor, cum se întâmplă acum în Turcia). 

Sinuciderile, familiile dezbinate şi microagresiunile cotidiene fără rost (vedeţi şi cearta asta pe seama pronumelor...) pot fi diminuate pe termen lung. Tocmai de aceea nu cred că ar trebui să fiu pesimistă. Discriminările acestea pot avea efecte negative asupra tuturor, poţi să te naşti femeie şi să fii luată drept femeie trans şi să devii victimă a transfobiei, cunosc asemenea cazuri.

Este dificil să îţi găseşti un partener?

Dacă eram o persoană bogată şi suficient de privilegiată, alegerea partenerului nu ar fi fost o alegere „pe viaţă şi pe moarte”. Nici vorbă de moft pentru mine: toate etapele tranziţiei medicale costă, nu-mi pot permite acum să plec în altă ţară pentru a face operaţiile. Nu am altă variantă decât să caut în continuare. Ori de câte ori găsesc pe cineva care să se apropie câtuşi de puţin de ceea ce îmi doresc, îl supun mai multor probe. Nu pot să pun bază pe orişicare ins care mă invită pe la el, să mă duc acolo şi să mă trezesc răpită, forţată să ajung o prostituată, şi nu doresc nimănui să treacă prin aşa ceva. Nu mă las impresionată de simple promisiuni, nu-mi permit să plonjez în necunoscut...

Persistă printre musulmanii conservatori dublul standard, autorităţile religioase şi nu numai sunt încă mult mai preocupate de „modestia” femeilor decât de cea a bărbaţilor.

În Indonezia, de exemplu, nu prea sunt meserii pentru persoanele „waria” care să nu necesite acte de identitate. (Exact aceeaşi problemă aş avea şi în România!) Uneori, nu este problematic pentru femeile trans să-şi găsească bărbaţi (adeseori „transmisogini”) în relaţii efemere/pe ascuns, ci mai degrabă de a-şi găsi soţi interesaţi pe termen lung, care să nu ne vadă ca obiecte sexuale faţă de care pot avea mai puţină responsabilitate... Înţelegi?

Şi, pe deasupra, am destule idiosincrazii şi nevoi speciale, n-are cum să-mi fie uşor, dar asta înseamnă şi că nu trebuie să trec prin consecinţele unei alegeri nepotrivite.

Îmi imaginez, poate greşesc, că ai acces la două tipuri de viaţă: social, ca bărbat, cel puţin cunoşti, dacă nu beneficiezi, de anumite privilegii; simultan te simţi femeie şi îţi asumi statutul unei femei, cu tot ceea ce derivă din aceasta. Cum îţi apar relaţiile de gen din această perspectivă?

Am în continuare anumite privilegii masculine în viaţa de zi cu zi, aşa e, dincolo de unele nonconformisme sau de cultivarea unei uşoare ambiguităţi (altminteri, părinţii nu mă lasă să suflu o vorbă despre latura aceasta a mea, ar fi o „ruşine”, „ce ar zice rudele?”...). Indirect, prin cărţi, prin confesiunile unor persoane apropiate mie, am aflat problemele prin care trec femeile zi de zi. Socializând ca băiat (dar fără apucăturile inerente, ghinion!), având şi tendinţa aceasta asexuală a mea, nu aş fi putut înţelege tot ce se întâmplă din cauza binarităţii de gen şi, mai ales, a sexualizării care impregnează toată cultura. Chiar şi unde crezi că totul ar trebui să fie bazat pe „raţiune”, „competenţe”...

Sunt hotărâtă să fac tranziţia, în pofida piedicilor. Vocea, corpul, manierele insuficient de „feminine” şi de „atractive”  ̶  prin asta am să trec şi eu, oricât de mult aş încerca printr-o ţinută severă să atrag atenţia că nu corpul meu ar trebui să conteze. Acesta poate fi un „statement feminist” în contextul vestic, unde femeile tinere care se convertesc la Islam (nu toate, evident) se pare că adoptă „hijab”-ul sau chiar „niqab”-ul (vălul integral) pentru a se sustrage presiunii de a părea într-un anumit fel pentru oamenii, pentru bărbaţii de pe stradă...

FOTO Junaid Jahangir

Sunt toate femeile musulmane într-adevăr libere să aleagă şi să se regăsească de pe poziţii feministe în această vestimentaţie islamică?

Desigur, sunt la fel de conştientă că alte musulmance din Orientul Apropiat şi nu numai nu pot să aleagă, acoperirea este pentru ele un semn foarte concret al opresiunii masculine şi, din contră, să se descopere este o emancipare pentru ele! Persistă printre musulmanii conservatori dublul standard, autorităţile religioase şi nu numai sunt încă mult mai preocupate de „modestia” femeilor (o temă căreia, cândva, nu i se acorda atâta importanţă) decât de cea a bărbaţilor.

Altminteri, pretind că există egalitate, că femeile sunt chiar bine respectate, deşi asta înseamnă pentru unii să le compare cu diamante, perle, iPhone-uri (!) şi alte obiecte mai mult sau mai puţin preţioase (cea mai grosieră e „fabula” acadelelor care, dacă nu ar fi ambalate, ar fi invadate de muşte, deci femeile ar trebui să se acopere pentru a-i evita pe „zburători”!? Curat murdar! Cum rămâne cu ideea că acoperământul este, de fapt, un act de devoţiune?).

Nici „hijab”-ul nu este considerat de către toate şcolile islamice ca fiind obligatoriu pentru femeile musulmane (din cauza ambiguităţii pasajului din Coran referitor la acest aspect), cu atât mai puţin „niqab”-ul, dar aceasta ar fi alegerea mea. Este şi un mijloc pentru o persoană trans ca mine de a trece mai uşor prin tranziţie, una dintre problemele de zi cu zi ale femeilor trans fiind cea de a fi trădate de trăsăturile faciale (care pot necesita operaţii estetice suplimentare) sau de voce (pe care trebuie s-o stăpânesc bine dacă nu-mi permit să mi se opereze şi corzile), dar îmi oferă şi un anumit confort psihic. O barieră în calea comunicării? Pot apela şi la limbajul semnelor sau la scris – toată lumea scrie în ziua de azi...

Simţi nevoia unui parteneriat civil/căsătorii necondiţionate de orientarea sexuală? Cum ţi-ar schimba aceasta viaţa?

Sunt solidară, cum spuneam, cu persoanele LGBT+, cu progresiştii. Parteneriatele de orice orientare ar trebui să nu mai fie o problemă dacă introducem în ecuaţie chestiunea adopţiei (doar că, vedeţi, oamenii tot îşi dau cu părerea ce ar fi mai bine pentru educaţia copiilor...) Personal, nu înclin către varianta căsătoriei cu o parteneră, dar dacă vreun prieten sau vreo prietenă - chiar dintre musulmani - ar alege această cale, nu m-aş opune.

Vedeţi cât de pro-occidentală părea România în urmă cu puţin timp şi unde s-a ajuns acum cu părerile despre corectitudinea politică, despre multiculturalism... văzute, în cel mai bun caz, ca „mofturi”, ce discuţie să mai porţi atunci?

Să revin la întrebare... aş prefera tot un loc occidental, unde lucrurile sunt deja consolidate mai mult sau mai puţin în favoarea persoanelor trans, unde se poate trăi bine, unde pot face planuri pe termen lung, deşi, la rigoare, m-aş fi putut căsători (după operaţie, după schimbarea actelor) şi în Iran, să zicem. Că „parteneriatul civil” al persoanelor LGB îi sperie încă şi pe ortodocşi... asta ţine iarăşi de educaţia civică.

Cunoşti alte persoane musulmane din România care să aparţină comunităţii LGBT+, eventual, ţii legătura cu ele, există o subcomunitate musulmană LGBT+ în România?

Nu cunosc alte persoane LGBT+ din comunitatea musulmană din România, nu am avut ocazia, deşi ar putea fi câteva (cât de mult mi-aş fi dorit să am pe cineva alături, ca să nu mă mai simt pe deplin izolată). Statistic vorbind, nu (mai) este o minoritate numeroasă şi, cred, nu se distinge foarte mult de majoritatea creştină la nivel de mentalităţi. În schimb, păstrez o legătură cu persoane şi asociaţii din spectrul LGBT+ în general, le admir pentru curajul şi perseverenţa de care dau dovadă.

Articole pe teme feministe, LGBT sau islamice, toate par să trezească în România acelaşi gen de reacţii care mă fac să mă gândesc că n-am niciun viitor aici, nici ca musulmană şi persoană trans, nici din alte puncte de vedere. Dar circumstanţele mă obligă încă să păstrez aparenţele pe stradă şi faţă de cei mai mulţi oameni din viaţa mea, cu preţul unor eforturi psihice imense şi a unor crize şi varii probleme care mi se înrăutăţesc de la an la an. Cu voia Sa, o să-mi împachetez lucrurile la momentul oportun, când mă voi putea desprinde mai uşor... compasiune şi înţelegere, vă rog din suflet, chiar dacă e atât de greu să nu judecăm!