Sfârşitul politicii?
0În ciuda aspectului grotesc, absurd şi înfricoşător al "alegerilor" din PSD, nici râsul şi nici dispreţul n-ar trebui să ne influenţeze ideile despre acest eveniment. Dimpotrivă. O să protestaţi, dar recentul spctacol "Dragnea übel al(l)es" îşi are sorgintea în marele Partid Republican american, aşa cum e descris de columnistul David Brooks, de la New York Times.
De ani şi ani, republicanii au fost percepuţi ca nişte conservatori ataşaţi unor valori perene, adepţi ai schimbărilor mici sau ai stabilităţii provizorii. Au avut lideri importanţi şi perioade de înflorire. De la G W Bush încoace, însă, discursursul conservator a suferit o schimbare radicală. Cei mai destoinici republicani s-au transformat în radicali mesianici, propovăduind o viziune revoluţionar-intransigentă, care vizează o schimbare din rădăcini a modului de viaţă american. Modul de rezolvare are, din ce în ce mai mult, nuanţe utopice. Şi intolerante. Bun, fie ei ca la ei. Dar ce legătură are America cu PSD-ul? Da, am greşit. Trebuia să pun în aceeaşi căruţă şi PNL, şi PMP, şi UDMR. Observaţia principală a autorului e asta: dispar liderii autentici, care sunt înlocuiţi de nişte maşinării propagandistice utopice. Nimic din ceea ce promit politicienii români nu e realizabil, pentru că nu e raţional, iar crevasa dintre fanfaronadă şi raţiune se măreşte zi de zi. Discursul politic (cel care stabileşte limitele şi cantitatea compromisului) e într-o fundătură. Practic, sistemul nu mai generează exponenţi ai interesului public (c-o fi ecologist, corporatist, rural, comercial) ci figuri, după reţeta televiziunilor comerciale. Înfăţişarea şi scandalul fac rating, dar nu guvernează şi nici nu aduc prosperitate. Nu e grav că acest tip de politician există – în fond, cineva trebuie să ne facă să râdem –, grav e că nu există alternativă în partide. Sau nu se vede şi nu străpunge plafonul. Cauzele se ştiu.
Ceea ce vreau să subliniez pornind de la refacerea monoblocului psd-ist e că Dragnea a obţinut o victorie à la Pirrus. A cîştiga puterea şi ascultarea absolută reprezintă siesta înainte de somn. Partidul e mulţumit. A venit un conducător hîrşîit, care-i duce la victorie şi consolidează majoritatea. Din păcate pentru ei, victoria asta e pe termen scurt. Dragnea nu are opoziţie, deci nu are nici timp de gândit. Nu are oaste, dar nici nici generali care să-l tragă de mână. Nu are decât partidul la picioare şi ţara cât Teleormanul. Să recunoaştem, nouă din zece oameni politici şi-ar fi visat asta. Crin Antonescu, să fi avut preşedinte, căruia să-i fie şef. Traian Băsescu, să fi avut favorita în fruntea PDL. De aia ved un minim de mişcare pe scena politică a opoziţiei. Numai Dragnea se simte ca peştele în apă: Geoană e dragostea mea, iar Ponta, doctoratul meu, pa.
Mă tem de acest om politic, Dragnea. Dar nu mă tem nici de partid, nici de durată. Mă tem de forţa exemplului şi de agonia civilizaţiei româneşti nenăscute bine. Exemplul şefului suprem, urmat de o oaste disciplinată e unul de succes, care va arunca peste bord iluzia cu numele pompos de “dezvoltare durabilă”. Cine are curiozitatea să se uite în jur ar face bine să contabilizeze viteza conflictelor armate. Criza actuală e una exclusiv politică. Eroii telenovelelor au intrat în scenă. Scenaristul e în ospiciu, ia regizorul, în arest. Privind de departe, ai fi tentat să aplauzi comédia. Doar că eşti în centrul furtunii.