Sfârşit de partid, sfârşit de partidă?

Unii comentatori evaluează deja în termeni dramatici consecinţele anului electoral 2012 în România, cu toate confruntările sale şi participarea la/absenţa de la vot, în joaca politică a acestui an 2013.

Partea şi întregul. Unii comentatori evaluează deja în termeni dramatici consecinţele anului electoral 2012 în România, cu toate confruntările sale şi participarea la/absenţa de la vot, în joaca politică a acestui an 2013. Ceea ce păruse a fi o confruntare politică între forţe politice de stânga şi forţe politice de dreapta, căutând ambele o apropiere sau depărtare de centru, devine tot mai paradoxal o substituire a părţii cu întregul. Un partid este o parte (cuvântul asta înseamnă) a unui întreg: partidele care au câştigat alegerile depun un efort teribil pentru a-şi asigura beneficiile întregului. Jocul politic, degenerat în joacă politică nu numai că a dus la dispariţia, în termeni practici de opoziţie, a unui partid, PDL, dar a şi transformat procesul său de autodevorare în sfârşitul unei partide. O partidă nu de şah, ci de table, cum se joacă la noi, în cartier. Poate competiţia internă să-l revigoreze.

Victoria unui partid sau a unei coaliţii, ridică mereu un semn de întrebare privind electoratul ca întreg. România electorală este copia diformă a României din noi înşine. Insistenţa cu care un politician scoate în evidenţă numărul celor care votează, fără ca numărul celor care nu votează să fie luat în considerare, spune mult despre lipsa de orizont a politicii. Cu privirea fixată pe vârful nasului, miopul politician nu vede prăpastia care se apropie: când ceea ce a făcut va duce la căderea în gol, strigătul e tardiv. Se ştie, dezastrul politicii nu e eşecul politicienilor, ci al nivelului nostru de viaţă într-o ţară în care oamenii sunt repede marcaţi ca “băsişti”, “pontişti”, “antonişti”…e trist.

Statofagia. Dispariţia, deocamdată, a opoziţiei permite, în România, ca aspirarea întregului (ministere, administraţii, locale şi centrale, agenţii guvernamentale etc.) să se producă în paşi alerţi, aşa cum vara anului trecut a demonstrat. Sfârşitul partidei între USL şi PDL, via Traian Băsescu, permite, cum s-a mai întîmplat şi în alte contexte electorale, declanşarea statofagiei: instituţiile statului sunt înfulecate repede, pe nemestecate, aşa cum se împarte prada. Numai semnalizarea faptului că România nu e singură, ci e în Europa, mai frânează un pic elanul gurmand.

Îngrijorarea crescândă privind modul în care discursul politic de acum indică o neînţelegere, mai rău chiar, o neîncredere şi lehamite faţă de integrarea europeană, poate fi justificată. Statul român prezintă în continuare sechele ale confruntării electorale sfârşite iar funcţionarea sa, la toate nivelele, arată cum înfulecarea politică produce indigestii în politicile publice, răspunsuri incorecte la solicitările partenerilor europeni şi, în general, un fel de autism indus de euforia victoriei. Electoratul partizan e acum statistică, prizonier al propriei alegeri. Electoratul absent e acum statistică, plutind într-un inactivism păgubos.

Recentul Eurobarometru indică obişnuitele noastre paradoxuri nocive între care şi acesta: neîncrederea în ceva, dar ardoarea de a beneficia de acel ceva. Când exerciţiul politic zilnic arată o comunicare  proastă cu electoratul, observabilă şi în limbajul dialogului intermediat de media între actorii politici majori, nu e de mirare că încrederea nu mai reprezintă forţa care să susţină efortul constructiv şi de durată. Exemplul poate cel mai relevant e acela al neputinţei de a finaliza o autostradă în România. Cheltuielile făcute până acum indică nivelul corupţiei şi al incompetenţei care şi-au dat mâna cu politicianul de cabinet: prizonier al celor dintâi, acesta nu mai poate realiza faptul că sunt încă mulţi copii care merg pe jos la şcoală pe distanţe mari, că drumurile între sate, comune etc. izolează sau cresc suferinţa zi de zi al celor care trebuie să se mişte pentru a trăi, a învăţa, a avea serviciul medical elementar etc.

Nu am fost pregătiţi pentru intrarea în Uniunea Europeană. Aproape fiecare pas constructiv în privinţa integrării a fost dublat de unul deconstructiv. Fanii meşterului Manole sunt încântaţi, desigur. Toţi o aşteaptă, însă, pe Ana. Ca într-un roman al lui Dino Buzzati, politicienii, nu toţi desigur, stau pe meterezele cetăţii româneşti, pregătiţi de o probabilă venire a duşmanului: dar pentru ei acesta este reprezentat de democraţia funcţională, statul de drept, ieşirea din mârlânie, accesul la un nivel superior de civilizaţie. Acest politician ştie că românul tace şi-nghite în timp ce el însuşi face invers: înghite şi tace. E o mică diferenţă, nu?

Complicităţile. Ca şi în comunism, ceea ce încă ne ţine este un alt sistem de complicităţi. Atunci era complicitatea cu cenzorul  sau mandarinul politic (pentru scriitori, artişti, actori, arhitecţi, directori de fabrică), cu reprezentanţii forţelor de ordine (în bloc, pe stradă, la restaurant). Acum complicităţile sunt sistemice dar mult mai stratificate de eşichierul politic, de media, de malformarea sferei publice prin inducţii provenind de la nivelul geopoliticului şi al negocierii, mereu numai prin forţă, a distribuirii resurselor. Partidul şi liderul nu îi mai reprezintă pe membrii săi, ci pe comanditarii care nu acceptă solicitările imperioase ale unei gestiuni mai mari unde viziunea privind dezvoltarea aparţine nucleelor lumii globalizate. A te sustrage acum înseamnă a ieşi din comunicarea esenţială a politicului. Te marginalizezi inutil. Cât de pregătit este politicianul român să dea complicităţii dimensiunea inteligentă a comunicării esenţiale, reprezentativă pentru oamenii care au pus o ştampilă pe un buletin de vot? El vorbeşte încă destul de prost româneşte fapt care se vede în modul său de a gândi. El e încă ocupat cu redimensionarea feudei partidului său, nici gând să vadă mai departe. Saltul din feudalismul barbarilor de azi în lumea culturii digitale e unul în gol. Golul acesta e accentuat de fiecare zi care trece şi care acumulează progresiv minciuna, efectele limbajului dublu în relaţiile cu partenerii străini, lipsa de concentrare pe lucrurile importante. Complicităţile noastre sunt mici.

În România aerul de sfârşit de partidă electorală se transformă încet-încet într-o vicioasă respiraţie a noxelor politice. Începem să ne obişnuim cu lipsa de “aer”, de încredere, relaţiile interumane se malformează după calapodul chinuit al noilor pantofi pe care ţara păşeşte împiedicată. O ţară care nu poate merge. Reflexul natural - când te strâng pantofii, îi scoţi - pare să fie uitat. Dintre legile existente, în România pare să nu mai funcţioneze nici legea gravitaţiei: ce este sus nu mai cade în jos; rămâne acolo şi chiar urcă. Vorbesc aici de oamenii cu… greutate. Căci greutate e, ca politician, să fii cinstit, corect, competent şi să faci bine. Mi-aş dori, în sensul jurământului lui Hipocrate, de pildă, ca, dacă politicienii nu pot face bine, măcar să nu facă rău. Cum ştim, însă, răul se face repede şi bine. Aici se pricep