Serviciul de informaţii european, necesitate imediată sau Big Brother la Bruxelles?

Ce are acum Europa în comun ca formulă care să semene cumva cu un serviciu comun de informaţii? Am auzit din ce în ce mai des întrebarea deoarece ea vine pe un fond evident de gol instituţional în domeniu, ponderea cvasi-exclusivă rămânând în continuare în zona competenţelor naţionale.

Teoria de până acum a fost că acestea - extrem de puternice, competente şi unele cu tradiţii foarte importante consemnate prin succese istorice - sunt şi vor rămâne suficiente în raport cu fenomenul cu care se confruntă: mondializarea formulelor noi şi din ce în ce mai savant orchestrate ale mişcărilor teroriste, ultima dintre acestea, primejdie activă pe plan mondial, fiind organizaţia-umbrelă Statul Islamic. S-a spus de foarte multe ori (până la un moment dat a şi fost perfect adevărat şi suficient) că Uniunea Europeană ar avea nevoie în primul rând nu de o altă supra-structură, ci de de instituţionalizarea unei colaborări extinse între serviciile de informaţii la nivel european, evident în cooperare cu cele ale vecinilor de peste Atlantic, dar şi cu serviciile specializate ale altor ţări ale lumii interesate în combaterea criminalităţii organizate transfrontaliere de nivel înalt şi a terorismului.

Ce avem acum? În primul rând, EU INTCEN, EU Intelligence Analysis Centre creat în 18 martie 2012 (înlocuind o formulă mai veche, EU Situation Centre, funcţionând  din ianuarie 2011 ca direcţie în cadrul Serviciului European de Acţiune Externă . Are în componenţă o Divizie de Analiză "responsabilă pentru oferirea de analiză strategică bazată pe informaţiile provenite de la serviciile de informaţii şi securitate din Statele Membre" şi o Divizie de Relaţii Generale şi Externe care are responsabilitatea problemelor administrative precum şi analiza surselor deschise.

Din 2007, EU INTCEN este parte integrantă din SINGLE INTELLIGENCE ANLYSIS CAPACITY  (SIAC) , ce care îmbină informaţiile oferite de servicii sin zona civilă şi pe cele provenind din Direcţia militară (EUMS Intelligence Directorate). Atât EU INTCEN cât şi EUMS Intelligence Directorate au acces privilegiat la centrul de sateliţi ai UE pentru obţinerea de imagine prin satelit şi analiză a acestora.

O activitate bazată pe schimb de informaţii, corelată cu cea a Coordonatorului UE pentru lupta împotriva terorismului, Gilles de Kerchove, a cărui unitate, iarăşi de sinteză de date, funcţionează ca parte a Consiliului European. Tot colaborare şi schimb de informaţii înseamnă şi reuniunile Clubului de la Berna care reuneşte înalţi responsabili din serviciile UE, ale Statelor membre, plus Norvegia şi Elveţia.

Numai că, dincolo de competenţele evidente, se întrevede şi limita de acţiune reală căci, pentru implantarea oricărei mişcări strategice, totul se bazează prioritar pe nivelul acţiunii naţionale sau a unei cooperări bi sau multilaterale. Proces relativ lent, consumator de resurse şi nu întotdeauna dotat cu mijloacele de a răspunde diversităţii de fenomene adverse care, prin definiţie, toate, din start, sunt gândite pentru a avea un caracter (şi impact) global.

Mai este oare suficient schimbul de informaţii sau trebuie ceva mai mult, adică un serviciu de informaţii european cu toate atribuţiile şi mijloacele de acţiune specifice? Problema s-a pus - pentru scurt timp - imediat după atentatele din septembrie 2001, dar abandonată tocmai din dorinţa serviciilor naţionale de a-şi păstra prerogativele şi, conform unei alte interpretări, destul pe puţin încrezătoare fiind în securizarea datelor sensibile asigurată de centrala de la Bruxelles. Ideea a revenit în actualitate anul trecut când comisarul european Viviane Reding care, într-un interviu pentru ziarul grecesc Naftenporiki atunci când afirma că "propunerea mea pe termen lung este crearea unui serviciu european de informaţii în 2020" , reluând un proiect din 2011 care viza reunirea diferitelor agenţii existente, Europol, Eurojust, Frontex şi Coordonarea anti-teroristă...

Până în acest moment, discuţia a stagnat şi, după ştiinţa mea proiectele au rămas la stadiul discuţiilor teoretice. Numai că, acum, deplasarea foarte recentă a terorismului în interiorul UE, apariţia ameninţării extrem de clare şi concrete cu un atentat care să vizeze personalul Comisiei Europene din clădirea centrală Berlaymont de la Bruxelles (sursele poliţiei vorbesc despre descoperirea unor bombe deja asamblate găsite la domiciliul celor doi suspecţi de origine turcă) schimbă brutal datele problemei.

Trebuie luată o decizie extrem de importantă pentru viitorul de securitate al Europei. În ce sens se va merge? Există două opţiuni. Prima merge spre continuarea întăririi competenţelor şi dotărilor de care dispun serviciile de informaţii naţionale. Argumentul fiind că, pe termen scurt şi mediu, acestea sunt singurele care dispun de capacităţile reale de a face faţă ameninţărilor. A doua opţiune insistă pe necesitatea de a se crea cât mai rapid o structură comună europeană, cu autonomie de acţiune suficientă pentru a putea organiza şi susţine misiuni autonome pe termen lung, structură formată prin delegarea de forţe specializate din serviciile naţionale, putându-se baza pe bazele de date naţionale, dar organizându-şi propriul sistem de colectare şi analiză a datelor, folosit direct de unităţile operative din teren.

Înseamnă însă asta o instalare la Bruxelles a unei organizaţii de tip Big Brother? Există voci care susţin că da, astfel intrând într-o perioadă în care ar fi puse în primejdie bazele înseşi ale democraţiei şi periclitat exerciţiul în libertate al drepturilor omului. Posibilă perspectivă dacă acest sistem va fi mânuit cu rea-credinţă , iar politicienii nu vor şti să clădească suficientele şi strict necesarele bariere de protecţie.

Dar este extrem de posibil să vedem cum, în lipsa unui sistem organizat de protecţie al Europei înseşi, Uniunea aceasta de valori să intre într-o suită de probleme locale sau regionale care să fie provocate tocmai de ridicarea gradului de insecuritate a cetăţenilor. La care, fireşte, pot exista, în lipsa unei acţiuni reale a forţelor statului, acţiuni organizate de "unităţi de auto-apărare" a unor comunităţi organizate pe criterii etnice, fiecare radicalizată, din ce în ce mai radicalizată, pentru apărarea cu orice preţ a propriului sistem de valori.

Europa trebuie să se decidă, foarte repede, dacă doreşte sau nu să continue formarea sistemelor comune, cele gândite pentru ca, în spaţii de legislaţie comună, să genereze bunăstare comună. Dacă da, atunci acestea vor trebui să fie garantate şi apărate printr-o formulă de forţă comună. Dacă nu, va continua (oare pentru cât timp?) această viziune ce pune în balanţă, prioritar, mândriile şi temerile naţionale, fără a vedea că, pe fond, acestea sunt principalele arme pe care se bazează acţiunea deloc simbolică a unui adversar care vizează distrugerea valorilor fundamentale ale unui spaţiu pe care-l consideră profund şi definitiv ostil. Tare mi-e teamă că nu mai este mult timp pentru această alegere...