Sensul creației lui Giacomo Puccini

Indiscutabil, recenta ediție festivalieră pe care prima scenă lirică a țării a dedicat-o creației lui Giacomo Puccini, a oferit o deschidere plenară asupra operei marelui compozitor italian. Nu, nu a fost o un eveniment condiționat conjunctural. Comemorarea acestei mari personalități a teatrului muzical european a animat, în ultimele luni, lumea artistică la nivel mondial. Iar – la nivelul vieții noastre muzicale - evenimentele au fost susținute cu vădit entuziasm atât de muzicienii performeri cât și de marele public.

S-au petrecut anii unui secol de la trecerea în eternitate a marelui compozitor. Prezența actuală a lui Puccini capătă perspectiva unor semnificații ce luminează traiectorii în muzica europeană a sfârșitului de secol XIX, a începutului de secol XX, și de atunci în continuare.

Împreună cu Giuseppe Verdi și imediat după acesta, Giacomo Puccini continuă într-o formă înnoită acel specific italian al expresiei romantice manifeste la nivelul vocalității, în fond un dat al culturii italiene din toate timpurile. Este un aspect asumat, dezvoltat, îndrăgit inclusiv în toate mediile sociale, din Evul cel de Mijloc și până în zilele noastre.

Este de observat faptul că acest dat al vocalității în teritoriul tematismului melodic, marchează inclusiv muzica instrumentală italiană a Barocului, la Arcangelo Corelli, la Antonio Vivaldi, spre exemplu.

Verdi este însă unul dintre primii care, la nivel de secol XIX, tinde a aduce în cultura muzicală italiană, anume date aflate în evoluție în muzica vest-europeană a epocii sale. Cunoaște ascensiunea fulminantă a muzicii lui Wagner, contemporanul său, marele succes parizian al acesteia, cunoaște inclusiv aspectele profesionale, cele de conținut, ale muzicii sale. Cunoaște o parte importantă a creației marelui Will. Ultima sa operă, o capodoperă cu totul aparte, Falstaff, marchează în anii sfârșitului de secol, drumul înnoirii continue în cazul compozitorului octogenar.

Pe această orientare a unei înnoiri, a unei continuități atât de firești, se dezvoltă și creația lui Puccini. Tematica melodică de natură vocală este evidentă, constituie pilonul de bază al creației sale. Este susținută de o structurare elaborată, mereu inspirată, care poate fi regăsită în această unitate care este marea scenă muzical-dramatică, axată pe filonul relației, al opoziției caracterelor, situațiilor.

Evident, în acest context aria rămâne unitatea principală, cea a expresiei predominant lirice. Sunt disponibilități structurale care se instituie în mod firesc încă din deceniile de început ale secolului al XVII-lea, de la Claudio Monteverdi –  Muzicianul ducelui de Mantua, creatorul primei capodopere,  Orfeo, lucrare numită de autor dramma per musica, genială piatră de temelie a genului muzical-dramatic.

Pe această linie a evoluției genului se așază firesc în deceniile dintre secolele XIX și XX, marea creație muzical-dramatică a lui Giacomo Puccini. Sensul înnoirii este evident. Scenele muzical-dramatice sunt mai dinamice, contrastele dobândesc o forță necunoscută până atunci.

Materialul a apărut în revista  România Literară.